vineri, 31 mai 2013

Pedagogia Waldorf – echilibru între trup, suflet și spirit.

Pedagogia Waldorf – echilibru între trup, suflet și spirit.
     
1.     Introducere
2.     Antropologia steineriană, bază a pedagogiei Waldof.
3.     Școala Waldorf în România.
4.     Care sunt metodele Waldorf?
5.     Miturile despre pedagogia Waldorf.
6.     Concluzii.

 1. Într-o mai mică sau mai mare măsură, toată lumea a auzit despre școala ,,Waldorf,  dar nu foarte multe persoane cunosc de fapt ce presupune educația în școala waldorfiană.
          Cu toate că mișcarea pedagogică a fost emisă în urmă cu aproape 100 de ani, alternativa oferită de Rudolf  Steiner răspunde acum unor nevoi cu care omenirea se confruntă. Într-o lume pragmatică, o lume care caută prin tot  ceea ce face rezultate materiale imediate, indiferent de sacrificiile făcute, alternativa Waldorf dorește să formeze oameni dezvoltați sănătos fizic, sufletește și spiritual în egală măsură.


         

                                              ( www.emersonwaldorf.org)

Școala Waldorf este locul unde copilul descoperă lumea și își formează personalitatea lipsit de constrângeri. Este învățat să învețe prin propriile descoperiri, învățat să iubească și să aprecieze ,,frumosul” în toate formele sale. Filosofia Waldorfiană privește fiecare subiect ca pe o artă, este prezentat ca un mod de viață și filtrată prin conștiința  fiecărui copil care înțelege fenomenul așa cum este el de fapt în viața reală și nu explicat în termeni greoi cu cuvinte greu de înțeles chiar și pentru un adult. 



                                               ( www.emersonwaldorf.org)

2.     Antropologia steineriană, bază a pedagogiei Waldof.
     Pedagogia Waldorf a fost creată la începutul secolului XX de către Rudolf Steiner la inițiativa directorului fabricii de țigarete Waldorf Astoria, Emil Molt. Ea se bazează pe antropologia dezvoltată de Rudolf Steiner în cursurile de introducere ținute în toamna anului 1919, înainte de începerea primelor clase.
      Antopologia pedagogiei Waldorf privește ființa umană ca individ, care cere forme de învățare specifice ritmului său personal de dezvoltare fizică, sufletească și spirituală. Acest mod de a privi omul este cuprins într-o programă școlară proprie, jalonată pe treptele de dezvoltare ale copiilor.
Antropologia dezvoltată de Steiner pornește de la premisa că omul este o ființă spirituală aflată într-un proces de pătrundere treptată în realitatea societății umane și care se leagă în faze distincte de evoluție personală, de faptele de viață. Antropologia steineriană răspunde la întrebările profund spirituale ale omenirii, născută din necesitatea de a dezvolta o relație a individului cu lumea în deplină libertate.
În lucrările sale Steiner spune: „cele trei elemente constitutive ale ființei umane trup, suflet și spirit se dezvoltă diferențiat. În prima etapă este accentuată dezvoltarea fizică (aproximativ până la 7 ani) prin activarea voinței, manifestată prin joc și imitație; în a doua etapă are loc în mod deosebit dezvoltarea sufletească (până la 14 ani) iar a treia perioadă vizează dezvoltarea spiritual, activarea gândirii independente (aproximativ până la 21 ani).”
 
                                             (www.waldorfsaratoga.org)

3.     Școala Waldorf în România.


În România, școala Waldorf este o alternativă de stat. În țara noastră există la ora actuală 23 de asociații Waldorf. Rezultatele elevilor la examenele naționale de capacitate și bacalaureat confirmă performanțele acestui învățământ alternativ și îi conferă o poziție egală în sistemul național de învățământ. Școala Waldorf nu este o școală ajutătoare ci se adresează tuturor copiilor și este astfel concepută să-i ajute deopotrivă pe cei slabi pentru a atinge un nivel acceptabil cât și pe copiii dotați. Mai mult decât orice altceva școala Waldorf își propune să ajute dezvoltarea copiilor din toate punctele de vedere, într-un mod cât mai armonios.
Pentru că în sistemul tradițional școlile manifestă o manieră dură de învățământ, gradul de dificultate al materiilor a crescut atingând nivele greu de suportat de către elevi. Școala Waldorf privește materia în general nu ca pe un scop în sine ci  ca pe o modalitate de a dezvolta   în copil toate capacitățile necesare unui om complet.

4.     Care  sunt metodele Waldorf?

Metodele Waldorf derivă de la modelul pedagogic ce recunoaște etapele specifice de dezvoltare ale copilului. Filosofia waldorfiană vede educația ca pe o artă, astfel încât, fiecare subiect fie aritmetică, biologie sau istorie este prezentat într-o manieră adaptată special, pentru fiecare stadiu de dezvoltare a copilului. Fiecare materie este prezentată prin experiența directă și este de obicei argumentată prin artă, poezie, muzică, teatru și mișcare. Scopul profesorului este de a mobiliza capacitățile inerente ale copiilor creând în clasă o atmosferă care să provoace interes, curiozitate și entuziasm indiferent de materia predată. La școala Waldorf profesorul rămâne timp de opt ani alături de copii și încearcă să descopere punctele forte ale fiecărui elev și să se concentreze mai mult și în mod constant pe zonele mai slabe. Profesorul își va ajusta abordările pedagogice de la an la an în funcție de diferitele etape de dezvoltare ale copiilor. Concret, în școlile din sistemul Waldorf există înțelegerea ca învățătorul să predea materiile de bază atâta timp cât se poate garanta o calitate corespunzătoare. Astfel, pentru mai multă siguranță, unele materii sunt predate de către profesori de specialitate.
          Școala creată de Rudolf Steiner urmărește un program clar de educare a voinței. Deși un element important în calitatea vieții fiecăruia Steiner susținea că școala tradițională nu acordă o atenție deosebită voinței: „Ai voință copile și învață! Mi se spunea când eram elev. Ce-i aceea voință și cum poți să faci rost de ea nu se explica.” Voința în școala Waldorf este cultivată și întărită prin repetare regulată și ritmică și prin elementul artistic.
 
                          (Liceul Waldorf Cluj Napoca)


 Pe lângă ritmul zilnic, mai există și ritmul săptămânal, dar și ritmul anual. Acesta este deosebit de important, făcând legătura cu lumea înconjurătoare. În acest fel copilul trece periodic prin toate transformările naturii. Școala Waldorf încurajează în mod deosebit învățarea prin descoperire. Copii sunt scoși în natură și lăsați să observe transformările ciclice ale acesteia, învățând astfel să cunoască, să respecte și să iubească natura. Pentru întărirea acestei legături în fiecare sală de clasă există o masă a anotimpurilor, pe care sunt aranjate elemente de sezon. Ritmul anual este de asemenea evidențiat și prin multe sărbători din calendarul creștin. Pe lângă marile sărbători ale Crăciunului și Paștelui, multe altele sunt punctate în mod repetat. O altă particularitate a școlii Waldorf este legată de faptul că nu se lucrează cu manuale. În locul acestora, atât profesorii cât și elevii sunt obligați să utilizeze o largă bibliografie pentru înțelegerea unei teme. În acest fel sunt eliminate neconcordanțele între manualele scoase pe piață iar elevii se obișnuiesc din școală să se documenteze din cât mai multe surse pentru studiul unei teme cultivându-și astfel o mai largă deschidere pentru carte. În locul manualului clasic elevul din școala Waldorf își va crea propriul lui manual.

               (Liceul Waldorf Cluj Napoca)

El primește un caiet neliniat pe care îl va umple cu noile cunoștințe dobândite. În acest fel caietul devine propriul lui manual, pe care îl va îngriji, va scrie cât se poate de frumos și îl va înfrumuseța cu imagini și desene din lecțiile parcurse. În școlile Waldorf nu se utilizează caietele cu liniatură. Motto-ul acestei școli este: “educație pentru libertate” ori, este evident faptul că liniatura este folosită cu scopul de a îngrădi și limita la norme clar stabilite scrisul copilului. Deși mai greu la prima vedere, scrisul pe foi veline de la vârsta mică formează copilului deprinderea scrisului drept și ordonat și chiar dacă procesul este de mai lungă durată, rezultatul este mult mai solid cu atât mai mult cu cât se știe că după școală liniatura este abandonată (examene, scrisori,cereri, cv).
          De asemenea instrumentele de scris sunt altele decât în școala tradițională. Elevii școlilor Waldorf încep să scrie în clasa I cu blocuri cerate, mai apoi în clasele ce urmează dunga se subțiază, folosindu-se creioane cerate pline. Din clasa a II-a vor scrie cu creioane colorate jumbo și doar din clasa a IV-a se exersează scrisul cu pană și apoi încep să scrie cu stiloul.

                   (Liceul Waldorf Cluj Napoca)

          Caracteristica ce deosebește cel mai mult pedagogia  Waldorf de cea tradițională este predarea în epoci. Astfel materiile principale sunt predate în module de 3-4 săptămâni. Într-un astfel de modul numit epocă o clasă studiază una dintre materii prima și a doua oră de dimineață fără pauză. Într-o astfel de epocă se poate parcurge chiar și materia dintr-un  an școlar, economia lucrului fiind deosebit de eficientă. Materiile care se predau în acest sistem sunt: limba maternă și gramatica, matematica, fizica, chimia, istoria, geografia și științele naturii. Aceste materii pot să apară și în ore de exerciții care au rolul de a fixa cât mai bine materia predată la cursul de bază.
          După încheierea unei epoci elevii se reîntâlnesc cu materia terminată doar peste câteva luni sau chiar un an. Se pune desigur problema uitării prin neexersare dar școala Waldorf susține că e singura din lume care folosește uitarea în procesul de învățare. Avantajul învățării în epoci este reprezentat de faptul că informațiile și întrebările primite peste zi sunt prelucrate inconștient noaptea, astfel a doua zi găsind mai ușor rezolvarea lor.
          Celelalte materii studiate în școala Waldorf sunt numite generic abilități adică: limbile străine, educație fizică, desen iar celelalte activități artistice apar ca și ore fixe după cursul de bază.
          Deși nu este o școală de arte, ponderea cursurilor artistice și a celor practice este ridicată în orarul școlilor Waldorf. Acest lucru se întâmplă însă doar din dorința de a se realiza o educație echilibrată. Fiecare copil are oportunitatea de a studia ceea ce i se potrivește însă are preocupări și în alte domenii în care nu are înclinații, dar care sunt necesare unei formări complete. Adepții pedagogiei lui Steiner susțin că educația intelectului prin științe cultivă antipatia și distanța, iar educarea sufletului prin arte și meșteșuguri cultivă simpatia și apropierea. Este recunoscut faptul că ambele laturi ale educației sunt în egală măsură importante pentru un om echilibrat.

 

                                            (www.wtop.com)

Cursurile artistice sau practice susțin materiile adresate intelectului, activități care ajută puternic la formarea vederii în spațiu, la cultivarea manualității necesare matematicii. La începutul ficărei zile, fiecare clasă parcurge o parte ritmică în care cântă, recită sau dansează. Această etapă parcursă este menită să-i aducă pe toți la unison, îi pregătește pentru oră și le canalizează energia spre o învățare cât mai eficientă.
          Cursurile artistice sunt privite ca fiind foarte importante pentru că ele educă stările sufletești. Stări precum veselia, tristețea sau melancolia sunt evidențiate in arte, iar elevul trăiește în procesul reprezentării lor caracteristicile propriei personalități, pe care în acest fel o cunoaște și o stăpânește mai bine.
O altă caracteristică deosebită de învățământul tradițional este reprezentată de faptul că în școala Waldorf elevii nu primesc note. Neexistând frica de note proaste elevii sunt deschiși, participând în mod natural la oră. Cei care nu au înțales au curajul să întrebe și ies cu încredere la tablă. Cu toate că primesc regulat teme și lucrări de control, scopul lor nu este de a obține o notă cât mai mare ci de a face o lucrare cât mai bună și în plus nu sunt nici tentați să copieze la testări. Neexistând note, părinții află despre rezultatele copiilor, întâlnindu-se regulat cu cadrele didactice, iar la sfârșitul fiecărui an școlar elevul primește un certificat în care fiecare profesor descrie activitatea copilului din toate punctele de vedere.

5.       Miturile despre pedagogia Waldorf.

       Faptul că școlile Waldorf funcționează în virtutea unei înțelegeri spirituale a ființei umane, nu le face religioase sau „școli biserică”. Acestea nu au nici o legătură cu biserica. Antropologia steinereana care educația Waldorf se bazează este o știință spirituală independentă de orice doctrină sau sistem religios.
      Un alt mit cultivat de criticii educației Waldorf, este acela că modul de predare în școlile  Waldorf nu este știintific și în consonanță cu cunoștințele și teoriile științifice actuale.  În mare parte acest mit derivă de fapt din cauza modului diferit în care conținutul științific este introdus în școala Waldorf comparativ cu ceea ce se întâmplă  în școala tradițională.
  În școala tradițională subiectele sunt introduse și dezvoltate mai întâi prin prezentarea unei teorii, definiții sau formule, apoi efectuarea unui experiment care demonstrează teoria, iar mai apoi elevii învață să rezolve problemele prin aplicarea directă a formulelor. În educația Waldorf,  subiectele științifice nu încep și nu se bazează pe formulă și teorie în sine. Mai degrabă ei încep cu studierea unui fenomen pe care elevii îl observă și îl studiază în mod individual, mai apoi primesc din partea cadrelor didactice anumite elemente de ghidare ca doar la sfîrșit să se ajungă la formula științifică și legile din spatele fenomenelor.

                                                   (www.waldorf.org.za)


 6.     Concluzii.
         
Pedagogia Waldorf pornește de la copil și are ca obiectiv dezvoltarea potențialului individual al acestuia. Numită „educația pentru libertate”, educația Waldorf este orientată antropologic și ține seama de necesitățile și capacitățile fiecărui individ. Lipsiți de constrângeri și angoase legate de performanțe și note copiii din școala Waldorf au șansa de a învăța, a crește frumos în gândire, simțire și voință. Ei vor fi educați și formați cu dorința de a-și autodepăși limitele, raportându-se la propriile rezultate. În școala Waldorf se pun bazele sănătății fizice, psihice dar și spirituale ale fiecăruia. Se încurajează învățarea prin descoperire și se insuflă dorința de cunoaștere dincolo de rigurozitatea științifică. Metodele de predare diferă în funcție de vârsta copiilor și pornesc de la necesitățile de dezvoltare specifice vârstei respective. Dezvoltarea gândirii, simțirii și voinței copilului sunt obiectivele esențiale ale acestei educații, iar echilibrul dintre ele este în fond ceea ce fiecare individ caută să dobândească  pentru a avea o viață împlinită.





BIBLIOGRAFIE

Horațiu Catalano (coordonator): “Dezvoltari teoretice și instituționale în alternativele educaționale.”

Ion Albulescu – suport curs : “Alternative Educaționale




Autori: Elena Dăscălescu
              Ersilia Pop
              Ana Maria Sîngeorzan
              Raluca Bălan
              Ioana Belei
             

joi, 30 mai 2013

FENOMENUL EDUCAŢIEI MONTESSORI


,,Să nu-i educăm pe copiii noştri pentru lumea de azi.
Această lume nu va mai exista când ei vor fi mari şi nimic nu ne permite 
ştim cum va fi lumea lor. Atunci -i învăţăm  se adapteze.”
(Maria Montessori)



CUPRINS:
I.Din viaţa Mariei Montessori
II.1.Discurs-,,Dr. Montessori, despre ,,Casa dei Bambini” II.2.Scrisoarea trimisă tuturor guvernelor,,Copilul cetăţean uitat”
III.Metoda ,,Montessori”       
IV.Filozofii montessoriene
V.Educaţia ,,Montessori” versus Educaţia Tradiţională
 VI.Implicarea părinţilor în cadrul sistemului educaţional ,,Montessori”
VII.Concluzii
VIII.Bibliografie


  I.Din viaţa Mariei Montessori

       
Maria  Tecla Artemesia Montessori (31 august 1870 - 06 mai 1952) a fost  prima femeie medic, apoi educator italian, un foarte important umanitar , fiind cunoscută pentru filosofia și  educația care îi poartă numele, și cărtile ei de pedagogie științifică. Metoda ei de învățământ este în uz și astăzi în școlile publice și private din întreaga lume.
Ea s-a născut în localitatea Chiaravalle, Italia. Tatăl ei, Alessandro Montessori a fost un oficial al Ministerului de Finanțe care lucra în fabrica locală de tutun. Mama ei, Renilde Stoppani, 25 de ani, a fost bine educată pentru acele vremuri și a fost, probabil, rudă cu geologul italian și paleontolog Antonio Stoppani. Chiar dacă ea nu a avut nici un mentor special, a fost foarte aproape de mama ei, care a încurajat-o. A avut, de asemenea, o relație strânsă cu tatăl ei, cu toate că acesta nu era de acord cu alegerea sa de a continua studiile.
Educația și-a primit-o în Italia întâi la Florența și apoi la Roma. În primii ani de școală nu a ieșit cu nimic în evidență, în dosarul ei fiind scris "nimic ieșit din normal". Din școala secundară Montessori a ales profilul tehnic ieșind în evidență la disciplinele științifice, mai ales la matematică. Inițial dorea să iși continue studiile în inginerie, un domeniu deloc comun femeilor acelei perioade, însă după absolvire cu certificat în fizică-matematică, ea a decis să studieze medicina, o profesie mult mai ieșită din comun. În 1890 s-a înscris la Universitatea din Roma și în 1892 a absolvit cu diplomă de licență. În 1893 a intrat în programul medical al universității. Montessori a câștigat un premiu academic în primul an, iar în 1895 a obținut un post de asistent medical la spital, câștigându-și devreme experiență clinică. În ultimii doi ani, ea a studiat pediatrie și psihiatrie, și a lucrat în cabinetul de pediatrie și servicii de urgență, devenind un expert în medicina pediatrică. Montessori a absolvit  la Universitatea din Roma în 1896 ca doctor în medicină. Teza sa a fost publicată în 1897 în revista ,,Policlinico”. Ea s-a angajat ca asistent  la spitalul universitar și a deschis un cabinet privat.
Din 1896-1901, Montessori a cercetat şi a lucrat cu copii afectați de o formă de retard mintal, boală, sau de invaliditate. De asemenea, a început să călătorească, să studieze, să țină discursuri, și să publice la nivel național și internațional, devenind un avocat pentru drepturile femeilor și educația copiilor cu dizabilități mintale.
La data de 31 martie 1898 s-a născut singurul ei copil - Mario Montessori (31 martie 1898 - 1982). Mario Montessori a fost rezultatul unei povești de dragoste cu un medic Italian, însă dragostea lor nu a fost decât o încercare a tinereţii, care nu a dus la căsătorie,ci la o mare dezamăgire şi suferinţă în sufletul ei şi la o ambiţionare profundă de a continua studiile în pediatrie.
Singurul bărbat iubit vreodată s-a dovedit a fi un ticălos, care nu ştia ce vrea de la viaţă, fiind influenţat de mama sa, şi pentru ca nimeni să nu afle de relaţia lor, şi pentru ca ambele lor cariere să nu se destrame, el a pus la cale încredinţarea fiului lor unei alte familii, care ţinea totul în secret, astfel, Maria, pierzând primii ani din viața copilului ei.
Abia mai târziu s-a reunit cu fiul ei, în anii adolescenţei, care s-a dovedit a fi un asistent de nădejde în cercetarea ei.
După ce a absolvit Universitatea din Roma, în 1896, Montessori a continuat cercetările la clinica de psihiatrie a Universității, iar în 1897 a fost acceptată ca asistent voluntar acolo. Ca parte a muncii ei, ea a vizitat azilele din Roma, unde a observat copiii cu dizabilități mintale, observații care au fost fundamentale pentru viitoarea sa activitate în educație. Ea, de asemenea, a citit și studiat lucrările medicilor și educatorilor Jean Marc Gaspard Itard și Edouard Seguin, care au influențat foarte mult munca ei din secolul XIX. Maria a fost intrigată de ideile lui Itard și a creat un sistem mult mai specific și organizat pentru aplicarea acestora în educația de zi cu zi a copiilor cu dizabilități. După ce a descoperit lucrările lui Jean Itard și Edouard Seguin, acestea i-au dat o nouă direcție în gândire și au influențat-o să se concentreze asupra copiilor cu dificultăți de învățare. De asemenea, în 1897, Montessori a frecventat cursurile universitare în pedagogie și a citit "toate marile lucrări pe teoria de învățământ din ultimii două sute de ani".
În 1897 Montessori a vorbit despre responsabilitatea socială a delincvenței juvenile la Congresul Naţional de Medicină din Torino. În 1898, ea a scris mai multe articole și a vorbit din nou, la prima Conferință Pedagogică din Torino, îndemnând la crearea de clase și instituții speciale pentru copiii cu dizabilități mintale, precum și organizarea de studii didactice pentru instructorii din aceste instituții. Ea s-a alăturat consiliului de Liga Națională și a fost numit lector în igienă și antropologie la unul dintre cele două colegii de formare a profesorilor pentru femeile din Italia.
În 1900 Liga Națională a deschis Scuola Magistrale Ortofrenica, un "Institut medico-pedagogic" pentru formarea cadrelor didactice în educarea copiilor cu dizabilități mintale. Montessori a fost numit co-director.Școala a fost un succes imediat, atrăgând atenția oficialilor guvernamentali din departamentele de educație și de sănătate, lideri civici, și figuri proeminente din domeniile educației, psihiatrie și antropologie de la Universitatea din Roma. Copiii din clasa model au fost scoși de la școlile obișnuite pentru că au fost considerați "needucabili" din cauza deficiențelor lor. Unii dintre acești copii au trecut mai târziu examenele publice acordate așa-zișilor copii "normali".
În 1901, Montessori a părăsit atât Şcoala Ortofrenică cât și practica ei privată, iar în 1902 s-a înscris la cursul de filozofie de la Universitatea din Roma. (Filosofie la momentul acela includea o mare parte din ceea ce noi considerăm acum psihologie.) A studiat filozofia teoretică și morală, istoria filosofiei și psihologie, dar nu a absolvit. Ea a urmat, de asemenea, studii independente în antropologie și filosofie educațională, a efectuat observații și cercetări experimentale în școlile elementare, și a revizuit activitatea Itard și Seguin, a tradus cărțile lor în italiană scrisă de mână. În acest timp ea a început să ia în considerare adaptarea metodelor sale de educare a copiilor cu dizabilități mintale în învățământul de masă. Munca Mariei Montessori de a dezvolta ceea ce ea va numi mai târziu "pedagogie științifică", a continuat în următorii câțiva ani.
În 1906 Montessori a fost invitată să supravegheze îngrijirea și educarea unui grup de copii ai căror părinți lucrează într-un nou bloc de apartamente pentru familiile cu venituri mici, în cartierul San Lorenzo din Roma. Montessori a fost interesată de aplicarea muncii și metodelor ei la copiii normali mental, așa că a acceptat. Numele ,,Casa dei Bambini”, sau ,,Casa Copiilor”, a fost sugerat de Montessori, iar prima Casa a fost deschisă pe 06 ianuarie 1907, înscriind 50 sau 60 de copii cu vârste cuprinse între doi sau trei și șase sau șapte de ani.
La început, sala de curs a fost echipată cu masa unui profesor, tablă, un aragaz, scaune mici, fotolii și mese de grup pentru copii, și un dulap închis pentru materialele care Montessori le-a creat la Școala Ortofrenică. Activitățile copiilor includeau îngrijire personală, cum ar fi îmbrăcarea și dezbrăcarea, grija pentru mediul înconjurător, cum ar fi ștergerea prafului și măturatul, și grija pentru grădină. Copiii au fost familiarizati, de asemenea, cu utilizarea materialelor pe care Montessori le-a creat. Montessori însăși s-a ocupat de metodele de  predare, cercetare și alte activități profesionale, supraveghiind și observând activitatea din clasă, dar nu i-a învățat pe copii direct. De predare și de îngrijirea de zi cu zi s-a ocupat, sub îndrumarea lui Montessori, fiica portarului clădirii.
În această primă clasă, Montessori a observat comportamentele copiilor care au constituit fundamentul metodei sale de învățământ. Pe baza observațiilor sale, Montessori a implementat o serie de practici care au devenit semnele distinctive ale filosofiei ei educaționale și metodei Montessori.
Prima Casa dei Bambini a fost un succes, iar a doua a fost deschisă la 7 aprilie 1907. Copiii din programele ei au continuat să prezinte concentrare, atenție, și spontaneitate, auto-disciplină, iar sălile de clasă au început să atragă atenția unor educatori, jurnaliști și personalități publice. Încă trei Case dei Bambini s-au deschis în 1908, iar în 1909 în Elveția au început să înlocuiască metodele Froebellian cu Montessori în orfelinate și grădinițe.
Încă din 1909, activitatea Mariei Montessori a început să atragă atenția observatorilor și vizitatori internaționali. Munca ei a fost publicată pe scară largă la nivel internațional, și s-a răspândit rapid. Până la sfârșitul anului 1911, educația Montessori a fost adoptată oficial în școlile publice din Italia și Elveția, și a fost planificată pentru Regatul Unit. În 1912, mai multe școli Montessori s-au deschis la Paris și în multe alte orașe din Europa de Vest, și au fost planificate pentru Argentina, Australia, China, India, Japonia, Coreea, Mexic, Elveția, Siria, Statele Unite, și Noua Zeelandă. Programe publice din Londra, Johannesburg, Roma, Stockholm au adoptat metoda în sistemele lor școlare.
În 1946, la vârsta de 76, Montessori a revenit la Amsterdam, dar și-a petrecut următorii șase ani călătorind în Europa și India. Ea a ținut un curs de formare în Londra în 1946, iar în 1947 a deschis un institut de formare acolo, Centrul Montessori. De asemenea, în 1947, ea a revenit în Italia pentru a restabili Opera Montessori şi a ținut mai multe cursuri de formare.
În 1949 Montessori s-a întors în Europa și a participat la al 8-lea Congres Internațional Montessori din Sanremo, Italia, unde a fost prezentat un model de clasă. Ea a fost nominalizată pentru Premiul Nobel pentru Pace. Mariei Montessori i-a fost acordat, de asemenea, Legiunea Franceză de Onoare, Ofițer al Ordinului olandez Orange Nassau, și a primit un doctorat onorific de la Universitatea din Amsterdam. În 1951, ea a participat la al-9-lea Congres Internațional Montessori de la Londra, a ținut un curs de formare în Innsbruck, a fost nominalizată pentru a treia oară pentru Premiul Nobel pentru Pace.
Montessori a murit din cauza unei hemoragii cerebrale la 6 mai 1952, la vârsta de 81 în Noordwijk aan Zee, Olanda.
Printre cuvintele sale onorabile, regăsim următoarele afirmaţii speciale:
,,Mi-am petrecut viața în căutarea adevărului.Studierea copiilor mi-a permis o cercetare amănunțită a naturii umene la originea sa, atât în Est cât și în Vest și, deși sunt deja patruzeci de ani de când mi-am început munca, copilăria continuă să-mi pară o sursă necesară de revelații și, dacă îmi permiteți, de speranță.”
Noi ştim”, spune autoarea, „cum să descoperim perle în carapacele stridiilor, aur în munţi şi cărbune în măruntaiele pământului, dar nu suntem conştienţi de existenţa germenilor spirituali, de nebuloasa creativă pe care copilul o ascunde în el însuşi, când intră în această lume pentru a reînnoi umanitatea”.


 II.1. Discurs- Dr. Montessori despre

 ,,Casa dei Bambini”(San Lorenzo)
                            "Cum s-a întâmplat…"

 Primul spațiu de tip Montessori a fost inaugurat în data de 6 ianuarie 1907, în cartierul San Lorenzo din Roma, Italia, de către Dr. Maria Montessori. Mai jos este prezentat, pe scurt, discursul pe care l-a ținut Dr. Montessori în data de 6 ianuarie 1942, la aniversarea a 35 de ani de la deschiderea primei Case a Copiilor - “Casa dei Bambini”.

        ,, Astăzi aniversăm deschiderea primei “Case a Copiilor”. O să vă povestesc cum a început totul și poate o să vi se pară o poveste, dar mesajul acesteia va fi folositor. De multe ori oamenii au îndoieli că această metodă este potrivită pentru copiii săraci și se întreabă cum ar putea fi adaptată pentru acești copii.
         Ca să aflați răspunsul la astfel de întrebări, vă voi povesti despre primii pași ai muncii noastre și despre modul indirect în care a apărut.Totul a început într-un mod straniu, m-am tot gândit și am încercat să înțeleg motivația pe care am avut-o. Nu știu dacă a fost un semn al destinului, sau era deja totul pecetluit de soartă. Știu cu siguranță că are legătura cu „Casa” însăși. Poate vi se pare ciudat ce spun, dar mă ajută să lămuresc mai departe povestea.
  Acum mulți ani, Roma era capitala unui stat în plină dezvoltare, avânt care se manifesta printr-o adevărată manie de a construi.    
           
  Această zonă rămăsese neconstruită, cu siguranță din cauza superstiției că vecinătatea cu morții aduce ghinion, din cauza fricii de fantome dar și din motive igienice.
         Dar probabil că frumusețea zonei și vecinătatea istorică au fost motive suficient de puternice pentru ca o societate de construcții să investească bani într-un proiect, în acel loc. Era un proiect grandios: cinci blocuri de apartamente cu cinci sau șase etaje. Uriașul schelet a rămas abandonat și neglijat timp de mai mulți ani.A devenit adăpost pentru cerșetori și oameni nevoiași, o ascunzătoare pentru răufăcătorii care doreau și puteau să-și piardă urma în acest labirint..
      "Il Quartiere di San Lorenzo" devenise rușinea Italiei. Oamenii se temeau să intervină. Problema acestor persoane care trăiau în condiții inumane impunea o rezolvare. O altă firmă de construcții, a unor bancheri cu putere financiară, a luat în considerare cazul și a decis că, întrucât zidurile existau deja, o cheltuială minimă ar fi dat valoare spațiului respectiv. Zona avea un renume atât de prost încât era clar că n-avea să devină un cartier de lux, și prin urmare era nevoie doar de o renovare minimă pentru a asigura condiții decente de locuit pentru acești nefericiți. Considerând-o ca pe o provocare financiară, au început cu una dintre clădiri, în care locuiau o mie de persoane. Au vopsit-o în alb, au pus uși și ferestre, țevi de apă și canalizare.. Au început prin a alege cuplurile căsătorite, deoarece traiul alături de o altă persoană presupunea un plus de umanitate. În acel moment erau doar câțiva copii în acest cartier. Pare logic ca în acele condiții, deși erau mii de bărbati și femei, să fie doar cincizeci de copii. Dar acești copii, sălbatici și necivilizați, reprezentau o amenințare serioasă pentru întreținerea caselor recent amenajate. Rămași singuri în timp ce părinții lor erau la lucru, copiii ar fi fost liberi să se comporte sălbatic. Drept urmare, directorul proiectului a decis că unica metodă de a stăpâni copiii era să îi strângă și să îi închidă pe toți la un loc.
          În acest scop a fost alocată o încăpere care aducea foarte mult cu o închisoare de copii. Au sperat că vor găsi o persoană cu destul curaj care să rezolve problema. Întrucât la acea vreme eu eram medic specializat în igienă, am fost invitată să mă implic. Luând în considerare situația, am cerut să se asigure măcar condiții minime igienico-sanitare și alimentare.
     La acea vreme, începuse să fie la modă ca doamnele de societate să se implice personal în progresul social. Au fost rugate să facă ceva să strângă fonduri, deoarece, în mod bizar, bancherii care investiseră bani în îmbunătățirea locuințelor, nu au manifestat interes față de educație. Deși societatea îmbrățișase ideea îmbunătățirii condițiilor de trai ale acestor nefericiți, copiii fuseseră uitați. Nu aveau jucării, școală sau profesori.
Pe 6 ianuarie 1907 am inaugurat această încăpere pentru cei 50 de copii. În Italia, ziua de 6 ianuarie este considerată o zi de sărbătoare pentru copii. Și eu, la rândul meu, împărtășeam această stare. Dar deși toată lumea considera că, odată ce vor avea case și condiții decente de trai, acești oameni se vor îndrepta, nimeni nu lua în considerare copiii, nimeni nu se gândea să aducă jucării sau cărți pentru ei. În momentul în care au apărut copiii, cu vârste cuprinse între 2 și 6 ani, erau toți îmbrăcați la fel, cu haine dintr-un material gros albastru. Erau speriați și, din cauza hainelor rigide, nu puteau să își miște liber nici mâinile și nici picioarele. Până atunci, acești copii nu mai văzuseră alte persoane în afara membrilor comunității din care făceau parte. Toți plângeau sfâșietor. Astfel, a fost stârnită compasiunea doamnelor din societate, acestea exprimându-și speranța ca în câteva luni situația să se îmbunătățească. Nu știu ce mă apucase, dar am avut o viziune care m-a inspirat. Cu înflăcărare am spus că munca pe care urma să o începem se va dovedi foarte importantă și că, într-o bună zi, oamenii vor veni din toată lumea să vadă acest lucru. În relatările despre acest nou moft al societății, presa menționează și că Dr. Montessori a ținut un discurs frumos, dar cât de exagerate erau totuși spusele sale! Acela a fost momentul în care a început munca adevărată. Să nu uitați că toți acești copii erau analfabeți. Părintii lor erau tot analfabeți. Acești copii se născuseră şi fuseseră crescuți în mediul pe care vi l-am descris.
       
   Ceea ce s-a întâmplat acum mai bine de 30 de ani va rămâne pentru mine un mister. Am tot încercat de atunci să înțeleg ce se întâmpla cu acei copii. Sigur, condițiile nu aveau nimic comun cu ceea ce găsim acum într-o Casă a Copiilor.            
    Le-am dus copiilor câteva dintre materialele pe care le folosisem în psihologia experimentală, lucruri pe care astăzi le folosim ca materiale senzoriale şi materiale de viață practica. Vroiam doar să studiez reacțiile copiilor. Am rugat persoana care se ocupa de copii să nu interacționeze cu ei, pentru că n-aș mai fi putut să-i observ. Cineva le adusese hârtie și creioane colorate, dar nu asta era explicația pentru ceea ce avea să urmeze. Nimeni nu le oferea dragoste acestor copii, iar eu îi vizitam doar o dată pe săptămână. În timpul zilei, copiii nu comunicau cu părinții lor. Copiii erau tăcuți, nu interacționau nici cu educatoarea, nici cu părinții, dar mediul acela contrasta puternic cu cel cu care erau obișnuiți. În comparație cu ce văzuseră în viaţa lor de pâna atunci, acest mediu era de o frumusețe extraordinară. Pereții erau albi, afară era un spațiu verde cu iarbă, deși nimeni nu se gândise încă să planteze flori, dar lucrul cel mai frumos era faptul că aveau ocupații interesante în care absolut nimeni nu intervenea. Au fost lăsați singuri și, încet-încet, copiii au început să se concentreze asupra lucrului, iar transformarea lor a fost vizibilă. Copiii, din timizi și sălbatici cum fuseseră înainte, au devenit sociabili și comunicativi. Aveau relații diferite între ei, lucru despre care am scris în cărțile mele. Li s-au dezvoltat personalitățile și, oricât de ciudat ar părea, au demonstrat o putere de înțelegere extraordinară, erau activi, plini de viață și încrezători. Erau fericiți și veseli.Acest fapt a fost observat și de către mame, care au venit și ne-au spus. De vreme ce nimeni nu se amesteca în activitățile lor și nu era nimeni să-i învețe, acești copii acționau spontan, într-un mod natural. Dar ceea ce mă impresiona cel mai mult la acești copii ciudați din cartierul San Lorenzo erau manifestările lor evidente de recunoștintă. Eram la fel de surprinsă, cum ar fi fost oricine altcineva. Când intram în clasă, toți acești copii veneau repede să mă întâmpine și îmi spuneau: ,,Bun-venit!”. Nimeni nu-i învățase regulile bunelor maniere. Iar cel mai ciudat lucru dintre toate a fost faptul că, deși nimeni nu se preocupase de starea lor fizică, sănătatea acestor copii înflorise, de parca cineva le-ar fi dat mâncare pe ascuns. Și de fapt așa era, numai că hrana era spirituală. Copiii au început să observe anumite lucruri la ei acasă: o pată pe rochia mamei, dezordinea din cameră. Le-au spus mamelor să nu mai atârne rufele la fereastră și să pună flori acolo. Influența s-a răsfrânt și asupra caselor lor, care au început să se schimbe după o vreme.
         După șase luni de la inaugurarea “Casei Copiilor”, câteva dintre mame au venit la mine cu propunerea că, dacă tot am făcut atât de mult pentru copiii lor, și cum ele nu puteau să-i ajute pentru că erau analfabete, să-i învăț pe copii să scrie și să citească. La început am refuzat, din cauza prejudecății că acești copii erau mult prea mici, ca vârstă, pentru așa ceva. Cu toate astea, le-am adus alfabetul așa cum vi l-am arătat. Cum era ceva nou și pentru mine, analizam cuvintele pentru ei și le arătam că fiecare sunet dintr-un cuvânt se poate materializa printr-un simbol. A urmat apoi explozia scrisului.
      Vestea s-a răspândit și întreaga lume a devenit interesată de fenomenul că niște copii atât de mici și pe care nu îi învățase nimeni, știau să scrie. Oamenii și-au dat seama că era vorba de un fenomen inexplicabil, pentru că, pe lângă faptul că acești copii știau să scrie, tot timpul lucrau fără ca cineva să-i silească. A fost o mare revelație, dar nu și singura contribuție a acestor copii. Tot ei au fost cei care au creat lecția tăcerii. Faima s-a răspândit repede și astfel la “Casa Copiilor” veneau tot felul de vizitatori, inclusiv miniștri de stat împreună cu soțiile lor. Copiii se comportau frumos și cu respect față de oaspeți, fără ca cineva să îi împingă de la spate să se poarte așa. Ziarele din Italia și de peste graniță au început să facă vâlvă. Știrea s-a răspândit, astfel încât însăși Regina s-a arătat interesată. A venit în cartierul nevoiaș, cunoscut ca “Porţile Iadului”, să vadă copiii despre care auzise minuni.
        Cărui fapt i se datora minunea? Nimeni nu putea să formuleze un răspuns clar. Dar pe mine mă cucerise pentru totdeauna, deoarece îmi pătrunsese în inimă, ca o lumină nouă. Într-o zi, i-am privit pe copii, cu ochii, care îi vedeau altfel și m-am întrebat: „Cine sunteți voi, sunteți aceiași copii de dinainte?” Și mi-am spus în sinea mea: „Poate că sunteți copiii despre care s-a spus că vor veni să salveze lumea. Dacă e așa, atunci vă voi urma.” De atunci eu sunt cea care încearcă să le înțeleagă mesajul și să îi urmeze.
Iar pentru a-i urma, mi-am schimbat întreaga viață. Aveam aproape 40 de ani. Aveam în fața mea cariera de medic și pe cea de profesor universitar. Dar am abandonat totul, pentru că m-am simțit datoare să-i urmez pe copii, și să găsesc și pe alții care să-i urmeze, deoarece am descoperit că în ei se află secretul sufletului.
        Trebuie să înțelegeți că ceea ce a urmat a fost atât de măreț și de tulburător, încât importanța sa nu a putut fi niciodată recunoscută pe măsură. Nu va putea fi niciodată studiat îndeajuns, deoarece este secretul vieții însăși. Nu putem ști pe deplin care au fost cauzele. Nu metoda mea a fost cea care a determinat-o, deoarece în acel moment metoda mea nici nu exista..
         Metoda mea educativă a pornit de aici, asemenea multor alte revelații pe care le datorez copiilor. Știți, așa cum v-am mai spus, că toate detaliile metodei se datorează efortului de a urma copilul. O nouă cale ni s-a arătat. Nimeni nu știe exact cum s-a întâmplat, pur și simplu a prins viață și ne-a arătat noul drum.
Nu are nicio legătură cu metodele educative dinainte, și nici cu cele viitoare. Unicitatea metodei se datorează faptului că este contribuția copilului însuși. Probabil este prima de acest fel, construită pas cu pas doar de către copil.
       Nu ar fi putut veni de la un adult. Principiul conform căruia adultul trebuie să se dea la o parte pentru a-i face loc copilului n-ar fi putut veni vreodată de la un adult. Oricine dorește să îmi urmeze metoda, trebuie să înțeleagă că nu mie trebuie să îmi aducă onoruri, ci trebuie să urmeze copilul ca pe o călăuză a sa.”

                                      
  Maria Montessori



   
                  II.2. Scrisoarea trimisă
                  tuturor guvernelor              
                           ,,Copilul cetăţean uitat”

   În 1947, Maria Montessori a scris o scrisoare pe care a trimis-o tuturor guvernelor.Mai jos sunt extrase câteva paragrafe din această scrisoare:


"Mi-am petrecut viața în căutarea adevărului. Studierea copiilor mi-a permis o cercetare amănunțită a naturii umane la originea sa, atât în Est cât și în Vest și, deși sunt deja patruzeci de ani de când mi-am început munca, copilăria continuă să îmi pară o sursă nesecată de revelații și – dacă îmi permiteți - de speranță."

"Copilăria mi-a arătat că natura omenească este una singură. Toți copiii vorbesc aproximativ la aceeași vârstă, indiferent de rasă, de circumstanțe sau de familie; merg, schimbă dinţii de lapte etc. la anumite perioade fixe din viața lor. Și în alte aspecte, în special în domeniul psihic, sunt similari, sunt la fel de sensibili."

"Copiii sunt constructorii oamenilor pe care îi clădesc, preluând din mediul înconjurător limbajul, religia, obiceiurile și particularitățile nu numai ale rasei, nu numai ale nației, ci chiar ale cartierului în care se dezvoltă. "

"...Copilul este cetățeanul uitat - și totuși, dacă oamenii de stat și specialiștii în educație vor ajunge să realizeze forța remarcabilă a copilăriei..., eu simt că i-ar acorda prioritate înainte de orice. Toate problemele omenirii depind de omul însuși; dacă făurirea omului nu este luată în considerare, problemele nu vor fi rezolvate niciodată."

"...Omul trebuie cultivat de la începutul vieții, când marile forțe ale naturii sunt în plină desfăşurare. Abia atunci putem spera să clădim o mai bună înțelegere între nații."

      Traducere din engleza de Lucia Popescu


                     III.Metoda ,,Montessori



  Principiile metodei Montessori
       
1.Copilul este privit ca un om în toată firea, i se respectă personalitatea,
deoarece este un individ unic şi irepetabil;
2.Copilul este ajutat să-şi dezvolte voinţa acordându-i-se libertate asupra
hotărârilor sale, este îndrumat să gândească şi să acţioneze independent;
3.În loc să înlăturăm obstacolele ce-i stau în cale, ajutăm copilul să le
depăşească;
4.Copilului îi este dat prilejul de a-şi urma propriul ritm de învăţare,
deoarece copiii nu-şi doresc doar să înveţe, ci să înveţe ceva anume, într-un
anumit moment dat;
5.Încurajarea copiilor de a lua mereu decizii proprii pe care să le respecte

   Cercetările ştiinţifice arată că:
Învăţarea se produce în condiţii optime când procesul gândirii este însoţit de
mişcare;
Se învaţă mai bine atunci când ne interesează subiectul de învăţat;
Persoanele evoluează când simt că pot efectua alegeri şi când simt că deţin
controlul;
Învăţăm mai bine când subiectul de învăţat se află în context concret.
Copiii pot învăţa foarte bine ,,de la” şi ,,împreună” cu persoane astfel că după
vârsta de 6 ani copiii răspund foarte bine la situaţii în care pot învăţa şi
colabora în acelaşi timp;
Copiii răspund pozitiv la rutină şi la disciplină;
Anumite comportamente pozitive la adulţi (semnalate de Montessori) se pot
observa în rezultatele ulterioare ale copilului.

     Metoda de predare
     Profesorul printr-o observare extensivă şi prin înregistrarea observaţiilor, planifică proiecte individuale prin care fiecare copil să-şi dezvolte capacitatea de a învăţa ce-i trebuie pentru a-şi îmbunătăţi performanţele. Raportul profesor-copii: de la 1: 1 la 1: 30, cu excepţia grupelor pentru vârstele de 0-3 ani (în care mărimea grupului e dictată de regulile Ministerului Sănătăţii), raportul este de un profesor Montessori şi un supraveghetor la 30 de copii. Profesorul este instruit să predea individual, nu să ţină cursuri unui grup mai mare sau mai mic, şi să supravegheze peste 30 de copii care desfăşoară o gamă foarte largă de sarcini. El este pregătit în probleme fundamentale de matematică, limbă, ştiinţe şi arte, şi în călăuzirea cercetării şi explorării copilului, concentrându-i interesul şi emoţiile asupra temei. Profesorul nu stabileşte teme, nici nu dictează ce trebuie să se studieze sau să citească şi nici nu stabileşte limite privind profunzimea interesului copilului.


Cerinţe pentru vârsta de 6-18 ani
Nu există cerinţe academice pentru aceste vârste, însă copiii îşi însuşesc o cantitate surprinzătoare de cunoştinţe şi, adesea, învaţă să citească să scrie şi să socotească la un nivel care, de obicei, depăşeşte ceea ce se crede posibil pentru aceste vârste.

Cerinţe pentru vârsta de 6-18 ani
Profesorul observă în permanenţă interesele fiecărui copil şi facilitează cercetarea individuală în domeniul acestor interese. Nu există alte cerinţe la admiterea în liceul sau examenul de capacitate şi cel de bacalaureat. Acestea iau o cantitate de timp minimă. De la vârsta de 6-7 ani elevii proiectează contracte cu cadrul didactic care trebuie să le îndrume activitatea solicitată, să păstreze un echilibru general al domeniilor de activitate şi să-i înveţe să devină responsabili faţă de propria educaţie şi de utilizarea timpului. Activitatea din ciclul elementar şi gimnazial cuprinde şi materii care, de obicei, apar la liceu.

Formarea caracterului
Această formare este considerată pe acelaşi plan cu formarea academică, elevii învăţând să aibă grijă de ei înşişi, de ambianţă, unul de celălalt-gătesc, curăţă, construiesc, lucrează la grădină, se deplasează graţios, vorbesc politicos sunt respectuoşi şi sunt gata să acorde ajutor.

Rezultatele acestei metode
Atunci când mediul răspunde tuturor trebuinţelor copiilor, aceştia devin, fără vreo manipulare din partea adultului, sănătoşi fizic, împliniţi intelectual şi psihologic, foarte bine educaţi şi emanând bucurie unul faţă de altul. În următorul citat, dr. Montessori vorbeşte despre prima Casa dei Bambini din Roma, ilustrând importanţa descoperirilor sale şi esenţa învăţământului Montessori de astăzi:
,,Când copii au completat o activitate prin care au absorbit ceva din mediu ei par odihniţi şi profund satisfăcuţi. De parcă o cale s-a deschis în sufletele lor care i-a condus la toate forţele lor latente, relevând cea mai bună parte a lor. Ei arată o mare dispoziţie către oricine, vor să-i ajute pe alţii şi sunt plini de bunăvoinţă”.
Astăzi există toate tipurile de proiecte de cercetare privind rezultatele învăţământului Montessori. Rezultatele acestora arată că pe măsură ce copiii progresează într-un sistem de învăţământ Montessori autentic (deoarece există şcoli care folosesc numele dar nu au cadre didactice Montessori calificate) de la nivelul preşcolar la gimnazial şi liceu, devin mai independenţi şi mai responsabili în acţiuni şi gândire. Ei desfăşoară cercetări originale în toate direcţiile şi depăşesc repede nivelul de cunoaştere al cadrului didactic în multe domenii. Ei intră în societate şi devin cetăţeni responsabili şi cu gândire critică mult mai devreme decât s-a crezut că este posibil, organizând drumeţii, proiecte şi acţiuni sociale şi ecologice, ucenicie. Îşi dezvoltă deprinderi de studiu excelente încât depăşesc nivelul curriculum-ului din şcolile tradiţionale. Cercetările longitudinale relevă lipsa oricărei forme de violenţă în comportamentul adulţilor care au urmat un învăţământ Montessori, în special în perioada preşcolară.

IV.Filosofii montessoriene

                          TENDINŢELE UMANE

Pentru a înţelege filozofia  Montessori şi specificul procesului învăţării, trebuie abordat conceptul de ``tendinţe umane``.
Tendinţele umane sunt impulsuri naturale care apar din subconştient şi îi determină pe oameni să facă anumite acţiuni în mod iraţional şi inconştient. Tendinţele există încă de la naştere, fiind tot timpul prezente. Prin ele, oamenii asimilează informaţii şi se adaptează la cultură, la locul, la grupul şi la societatea în care trăiesc, fiind universal valabile în toate culturile şi în toate timpurile, dar se  exprimă diferit, în funcţie de planul de dezvoltare în care se află  fiinţa umană
Pot fi de mai multe tipuri: de orientare, de explorare, de  observare, de comunicare, de socializare, de imitare, de activitate, de muncă, de repetare, de abstractizare, de autoperfecţionare, de autocontrol fizic, emoţional şi intelectual.
Tendinţele sunt cele care conduc, care dictează. Ele sunt forţa, baza energiei din spatele ,,minţii absorbante” şi a ,,fazelor sensibile”. Tot ele ne conduc acolo unde trebuie să ajungem şi ne ajută să învăţăm, să ne autoperfecţionăm. Sunt ghidul nostru interior şi putem avea încredere în ele, ajutându-ne  să aflăm adevărul despre propria  existenţă.
Când tendinţele umane sunt înţelese şi respectate, copii devin aşa cum M. Montessori i-a numit : ”normalizaţi’’, adică au linişte interioară, bucurie, pace. Ei se pot concentra, îşi pot găsi singuri ceva de făcut, şi duc la bun sfârşit ceea ce şi-au  propus, pot face faţă frustrării şi fac alegeri raţionale. Se pot adapta, au autodisciplină şi autocontrol, sunt independenţi şi siguri pe sine. Au o încredere în sine echilibrată, au stimă de sine sănătoasă şi sunt conştienţi de nevoile  celorlalţi şi atenţi la acestea. Fiecare dintre noi ar dori sa fie o astfel de persoană
  În momentul în care, aceste tendinţe, fie sunt blocate, fie într-un fel sau altul, împiedicate să se manifeste,  copilul are comportamente deviante precum ,,toanele”, furia, incapacitatea de concentrare, violenţa sau timiditatea excesivă. De exemplu, dacă un copil este întrerupt în mod frecvent din ceea ce face,  el va avea dificultăţi de concentrare , pentru că nu i s-a permis să se dezvolte în această direcţie. Sau, să ne imaginăm că, în prezenţa unui copil de 3 ani, într-o dimineaţă,  mai intâi ne îmbrăcăm şi apoi ne spălăm pe dinţi, în alta mai întâi ne spălăm pe dinţi şi apoi ne îmbrăcăm, iar în alta uităm să ne spălăm pe dinţi, s-ar putea ca el să ne facă o criză de nervi pentru că mediul nu îi oferă ordinea şi precizia  de care el are nevoie. Aşadar, atunci când un copil are un comportament deviant, trebuie să identificăm obstacolele care blochează expresia tendinţelor sale şi să găsim căi de înlâturare a acestora.
În procesul dezvoltării sale, copilul trece prin mai multe faze sensibile în timpul cărora  capătă anumite deprinderi care îl ajută  să-şi satisfacă tendinţele. Dacă în timpul acestor faze sensitive forţa vitală a tendinţelor este reprimată, copilul va purta în sine acest gol pentru tot restul  vieţii. Iată de ce educatorul Montessori asistă copilul, oferindu-I activităţi pline de sens care să-i satisfacă tendinţele în concordanţă cu planul de dezvoltare şi cu faza sensibilă în care se află.

   Planurile de dezvoltare
Maria Montessori a descoperit că dezvoltarea şi creşterea copiilor nu are loc într-un mod liniar, ci în 4 salturi sau trepte, pe care ea le-a numit planuri de dezvoltare.
•Primul plan de dezvoltare: de la naştere la 6 ani
•Al doilea plan de dezvoltare : 6-12 an
•Al treilea plan de dezvoltare: 12-18 ani
•Al patrulea plan de dezvoltare: 18-24 ani

 Perioadele  0 - 3 ani şi 12 - 15 ani se adresează ‘’ nou-născuţilor’’. În cea dintâi, copilul  se naşte pe lume, iar în cea de-a doua  “se naşte” în lumea adulţilor. Ambele stadii sunt caracterizate de o creştere fizică intensă şi de schimbări spectaculoase în creier.
 În al doilea şi al patrulea plan nu au loc mari schimbări. Sunt perioade calme, de stabilitate şi putere, în care copiii vor să cunoască lumea şi  să stabilească relaţii cu el.
 De-a lungul celor patru planuri de dezvoltare , copilul trece prin faze sensibile în timpul cărora este capabil să înveţe anumite lucruri necesare  dezvoltării sale fără efort, la potenţial maxim, simţind în acelaşi timp o puternică atracţie pentru aceste lucruri.
Fiecare plan de dezvoltare este fundamental următorului plan. Dacă în timpul unui anumit plan copilul nu are parte de experienţele şi cunostinţele de care are nevoie, următorul plan este mai dificil din punct de vedere al dezvoltării.
 

                      FAZELE SENSIBILE

  ‘’Fazele sensibile ‘’ sunt perioade de timp trecătoare din viaţa unui copil, în timpul cărora creierul şi simţurile acestuia sunt concentrate pe anumite aspecte ale mediului, uneori chiar până la totala excludere a altora. Perioadele sensitive ajută la dezvoltarea unor capacităţi specifice ale creierului precum limbajul, mişcarea şi coordonarea , abilităţile sociale, conştiinţa culturală, etc.
   În timpul unei faze sensibile copilul învaţă fără efort, însă aceste perioade sunt trecătoare şi ireversibile. De îndată ce au trecut, ele nu vor mai reveni niciodată. Aceasta nu înseamnă că un copil nu va mai dobândi niciodată acea capacitate, doar că după ce respectiva fază  a trecut, învăţarea va fi mai puţin uşoară. Acesta este motivul pentru care învăţarea unei limbi străine este mult mai uşoară pânaă la 6 ani.
   Fazele sensibile dau anumitor arii din creier o energie specifică pentru a se dezvolta şi a se îmbogăţi, fără a permite altor informaţii să interfereze, fenomenul este asemănător selecţiei informaţiei.
   Activitatea intensă şi îndelungată pe care copilul simte nevoia să o facă în timpul perioadelor sensibile nu-l oboseşte, ci îl revigorează. Fazele sensibile îi dau direcţia şi atunci când i se oferă condiţiile să fie folosite corespunzător, contribuie la creşterea independenţei şi a cunoaşterii. Creierul copilului îşi crează harta cognitivă , reţelele neuronale pentru înţelegerea şi procesarea informaţiei prin activitate proprie. Acest proces conduce la o gândire mai abstractă pe baza informaţiilor preluate din mediu prin ,, mintea absorbantă” şi ,,fazele sensibile”. Mai târziu, în jurul vârstei de 6 ani, creierul începe să organizeze informaţia şi să elimine căile neuronale care nu sunt importante pentru adaptarea şi integrarea copilului în timpul, locul şi societatea din care face parte. Educatorii din sitemul Montessori  sunt antrenaţi să observe şi să recunoască Fazele Sensibile în dezvoltarea copilului. Mediul pregătit din şcolile Montessori este conceput astfel încât să întâmpine cu materialele adecvate aceste perioade speciale, de concentrare intensă din viaţa copiilor.

MINTEA ABSORBANTĂ
             
O componentă majoră a filozofiei Montessori se referă la planurile de dezvoltare  din viaţa copilului şi la modul în care acestea determină felul în care este procesată informaţia ajunsă la creier, prin intermediul simţurilor.
De la naştere şi până în jurul vârstei de 6 ani, copilul este înzestrat cu ceea ce Maria Montessori a numit-o ‘’minte absorbantă’’.
Aceasta este perioada din viaţa copilului, în care se formează baza pentru dezvoltarea intelectuală şi emoţională ulterioară.
Montessori consideră că este vital să se folosească la maximum această ‘’minte’’ unică, astfel încât personalitatea fiecărui copil să se dezvolte din plin.
Mintea absorbantă este un process inconştient, creativ şi non-selectiv, prin care creierul preia toată informaţia din mediu, ca un burete, fără efort, formând reţele neuronale. În perioada post-natală creierul nu este fixat, astfel încât, fiecare copil să se poată adapta la mediul în care a venit pe lume, la timpul, locul, şi grupul din care face parte. Acesta este mecanismul fundamental de supravieţuire.

  Perioada minţii absorbante este împărţită în  două etape :

•Perioada minţii absorbante inconştiente (de la 0 la 3 ani), în care copilul absoarbe inconştient ceea ce se întâmplă în jurul său, comportându-se mai mult reactiv decât cu un scop anume.
•Perioada minţii absorbante conştiente (de la 3 la 6 ani), în care creierul copilului începe să ordoneze şi să clasifice experienţele pe care le trăieşte. Copilul începe de asemenea să rafineze aceste experienţe şi să le utilizeze într-un mod mai plin de sens. Cu toate acestea , perioada între 3 şi 6 ani este încă a unei minţi absorbante, senzaţiile fiind înregistrate fără efort, cu diferenţa că, acum copilul începe să acţioneze într-un mod mai conştient faţă de lumea care îl înconjoară.
În pedagogia Montessori, grupele de copii sunt împărţite pe  grupe de vârstă, în funcţie de aceste particularităţi: de la 0 la 3 ani şi respectiv de la 3 la 6 ani, întreaga abordare pedagogică fiind gândită astfel încât să se folosească la maximum perioada formativă a minţii absorbante.


V.Educaţia ,,Montessori” vs. Educaţia Tradiţională

Experienţe de învăţare în învăţământul Montessori
Experienţe de învăţare în învăţământul Tradiţional
*Punct de plecare: partea subiectivă, personală a copilului
*Concepţia asupra copilului: copilul are nevoi, interese, energie; copilăria este o valoare prin ea însăşi; copilul acţionează, îşi alege singur activităţile, descoperă singur conceptele cu ajutorul materialelor auto-corective; învaţă în ritm propriu; îşi consolidează învăţarea prin repetiţie
*Concepţia asupra programului:
interesele copilului determină programul (ca strategie şi conţinut); se acordă părinţilor posibiltatea de a participa la procesul de educaţie
*Concepţia asupra şcolii: mediu natural, socializat în care se derulează viaţa copilului (şcoala ca mediu de viaţă); rezolvarea unor probleme reale ale copilului; mediu care încurajează disciplina
*Rolul profesorului: profesor activ, care ghidează, consiliază, trezeşte setea de conoaştere; copilul este în centrul acţiunii
*Disciplina: personală (bazată pe interese intrinsece), care vine din interior
*Tip de pedagogie: bazată pe subiect, pe spontaneitate naturală
*Grupele de elevi sunt alcătuite din copii de vârste diferite
*Lucrul în grup îl încurajează pe copii să înveţe singuri şi să se ajute reciproc
*În încăpere există materiale care se adresează tuturor simţurilor şi ajută la o învăţare totală;
*Copilul poate lucra acolo unde doreşte, se deplasează prin casă şi vorbeşte cu cine doreşte, fără a perturba activitatea altora
*Punct de plecare: sistemul obiectiv
*Concepţia asupra copilului: copilul este flexibil, modelabil precum ceara; copilul are mai puţină valoare în comparaţie cu adultul; trebuie acţionat asupra copilului
*Concepţia asupra programului: conţinuturi care trebuie predate  copiilor nu  ţin  cont de interesele acestora (cultură obiectivă); copilul are un program fix al activităţilor, stabilit de profesor, care corectează greşelile prin repetări, oferă pedepse şi recompense; implicarea părinţilor este redusă şi voluntară
*Concepţia asupra şcolii: mediu artificial, creat; rezolvarea unor probleme artificiale
*Rolul profesorului: profesorul conduce, impune disciplinele, accentul este pus pe cunoştinţele profesorului; copilul este în centrul atenţiei
*Disciplina: autoritară, exterioară
*Tip de pedagogie: bazată pe obiect, pe transmiterea culturii, pe determinism mecanic
*Grupele se formează din copii cu aceeaşi vârstă
*Consolidarea învăţării se face din exterior
*Copilul are locul/scaunul său  propriu; I se cere să stea linştit, să asculte şi să participe în timpul lecţiilor cu toţi membrii


VI.Implicarea părinţilor în cadrul sistemului educaţional ,,Montessori”

DR. MONTESSORI NE AMINTESTE:


Fiecare copil creşte şi se dezvoltă într-un ritm diferit de al celorlalţi, iar acest ritm se schimbă în timp; aşadar, compararea copiilor de aceeaşi vârstă nu este utilă şi poate duce la anxietăţi nejustificate.
La grădiniţa/şcoala Montessori ,copiii sunt încurajaţi, dirijaţi, nu împinşi de la spate. Acelaşi lucru ar trebui să se întâmple şi acasă.
Stabiliţi reguli şi limite acceptabile, flexibile, pe care copilul dumneavoastră să le poată accepta şi respecta uşor. Aceasta îi dă copilului un simţ al siguranţei în mediul său şi în relaţia cu ceilalţi.
Nu vorbiti niciodata urât despre un copil nici în prezenţa lui, nici în absenţa lui. Concentraţi-vă la sprijinirea lui pentru a-şi întări şi dezvolta ceea ce are bun.
Fiţi disponibil când are nevoie de dumneavoastră.
Respectaţi copilul când face o greşeală pe care o poate corecta pe loc sau mai târziu.
Fiţi ferm şi nu-i permiteţi să maltrateze obiectele, alţi copii, alţi oameni sau pe sine.
Respectaţi momentele de odihnă ale copilului. Nu-l fortaţi să facă vreo activitate în asemenea momente.
Trataţi-vă copilul cu respect şi oferiţi-i ce aveţi mai bun în dumneavoastră

            APLICAREA PRINCIPIILOR MONTESSORI ACASĂ

Există modalităţi de a aplica filozofia Montessori într-un mediu diferit de cel al şcolii. Fiecare cămin este un loc unic pentru familie, nu un substitut al şcolii. 
Sugestii din care puteţi să alegeţi ceea ce se potriveşte stilului dumneavoastră de viaţă:
            
Oferiţi-i copilului propriul său spaţiu de lucru cu măsuţă şi câteva obiecte utile.
Introduceţi fiecare  activitate nouă, încet şi simplu. Lăsaţi-i suficient timp copilului să devină familiar cu acea activitate, înainte de a introduce alta.
Aranjaţi camera copilului în spiritul ordinii şi al simplităţii. Puneţi rafturi pentru jucării şi lăsaţi atâtea jucării cât pot fi aranjate ordonat. Schimbaţi jucăriile din când în când, prin rotaţie.
Gândiţi-vă la dimensiunile copilului: puneţi la nivelul său o parte din mobilă, un cuier sau o agăţătoare, întrerupatoarele de lumină.
Alocaţi spaţiu pentru lucrurile sale şi marcaţi acel spaţiu într-un mod uşor de recunoscut.
Oferiţi-i copilului propriile sale materiale de curăţat, accesibile lui: măturică, perie, burete, cârpe.
Puneţi o oglindă la nivelul ochilor copilului.
Daţi-i copilului posibilitatea de a privi pe geam singur.
Ajutaţi-l pe copil să înveţe să numească toate obiectele din casă. Limitaţi timpul petrecut de copil în faţa televizorului. Limitaţi, supravegheaţi şi controlaţi utilizarea computerului de către copil.
Lăsaţi-l pe copil să facă unele dintre următoarele activităţi de viaţă practică:

·        Să toarne apă sau suc în pahare la masă
·        Să spele fructe şi legume
·        Să ude plantele
·        Să spele sau să clăteasca vasele murdare
·        Să sorteze şi să împacheteze rufele
·        Să pună sau să strângă masa
·        Să cureţe oglinda sau un geam
·        Să şteargă praful
·        Să lustruiască argint, mobilă sau pantofi
·        Să plivească buruienile din grădină
·        Să măture
·        Să strângă frunzele uscate cu grebla
·        Să îngrijească un animal
·        Să se pieptene singur
·        Să îşi pună frumos hainele când se dezbracă
·        Să se îmbrace/dezbrace cu ajutor puţin/deloc
·        Să îşi aleagă singur hainele
·        Să se spele singur pe dinţi
·        Să se spele singur pe mâini
·        Să dea mâna în semn de salut
·        Să comande singur la restaurant
·        Să ofere ceva unui musafir
·        Să vorbească la telefon politicos
·        Să îşi facă singur patul
·        Să facă ordine în camera sa
·        Să ajute la despachetarea şi sortarea cumpărăturilor

                               CE-ŞI DOREŞTE COPILUL TĂU?

1. Nu mă răsfăţa. Ştiu prea bine că nu trebuie să am tot ce cer, doar te încerc.
2. Nu îţi fie teamă să fii ferm cu mine, prefer să fii aşa ca să ştiu cum stau lucrurile.
3. Nu folosi forţa cu mine. Asta nu mă învaţă decât că puterea este totul. Cooperez mai bine dacă mă dirijezi.
4. Nu fii inconsecvent. Asta îmi creează confuzie şi voi încerca şi mai des să văd de câte ori pot să imi fac de cap.
5. Nu îmi promite dacă nu te poţi tine de cuvânt. Asta m-ar descuraja să mai am încredere în tine.
6. Nu ceda provocărilor mele atunci când spun sau fac prostii special ca să te supăr. Altfel voi mai lupta pentru asemenea ,,victorii”.
7. Nu te supăra rău când îţi spun ,,Nu te mai iubesc.” Nu o cred cu adevărat, dar o spun ca să îţi pară rău pentru ce mi-ai făcut.
8. Nu mă face să mă simt mai mic decât sunt. S-ar putea să mă duc în extrema cealaltă şi să fac pe ,,barosanul”.
9. Nu face tu pentru mine ceea ce pot să fac şi eu singur. Asta mă face să mă simt ca un bebeluş şi s-ar putea să profit şi să fac din tine sluga mea.
10. Nu da mai multă atenţie decât trebuie, ,,proastelor mele obiceiuri” ca să nu mă încurajezi să le practic în continuare.
11. Nu mă corecta în faţa altor oameni. Sunt mult mai atent la tine dacă îmi vorbeşti calm, între patru ochi.
12. Nu încerca să imi comentezi comportamentul în mijlocul unui conflict. Nu stiu din ce motiv nu aud prea bine în acel moment şi cooperez foarte slab. Ia măsurile pe care le crezi necesare, dar discutăm mai târziu despre ce s-a întâmplat.
13. Nu-mi ţine pledoarii. Nici nu ştii cât de bine ştiu ce e bine şi ce e rău.
14. Nu mă face să mă simt de parcă greşelile mele ar fi păcate capitale. Trebuie să învăţ să fac greşeli fără să mă simt de parcă n-aş fi bun de nimic.
15. Nu mă cicăli. Dacă o faci, voi fi nevoit să mă protejez prefăcându-mă că sunt surd.
16. Nu-mi cere explicaţii pentru comportamentul meu greşit. Zău că nu ştiu de ce am făcut prostioara.
17. Nu mă taxa prea tare când sunt sincer, că altfel mă sperii şi încep să spun minciuni.
18. Nu uita că îmi place să experimentez şi învăţ din asta. Aşa că obişnuieşte-te cu ideea.
19. Nu mă scuti de consecinţele faptelor mele. Trebuie să învăţ din experienţă.
20. Nu da atenţie exagerată micilor mele dureri şi accidente. S-ar putea să învăţ că dacă sunt bolnav, capăt multă atenţie.
21. Nu amâna sau ocoli răspunsurile când îţi pun întrebări INCOMODE. Dacă o faci, vei vedea că nu am să te mai întreb şi am să îmi caut răspunsurile în altă parte.
22. Pe de altă parte, nu îmi răspunde când pun întrebări prosteşti. Pur şi simplu vreau să îmi dai atenţie.
23. Să nu cumva să crezi că este sub demnitatea ta să îmi ceri scuze. Scuzele sincere mă fac să mă simt surprinzător de apropiat de tine.
24. Să nu sugerezi vreodată că tu eşti perfect sau infailibil. Mă face să vreau să ating un prag prea înalt pentru mine.
25. Dacă nu ai mult timp de petrecut cu mine, nu te întrista. Important este cum petrecem timpul acela împreună.
26. Cred că nu mai este nevoie să îţi mai spun cât de bine îmi fac înţelegerea ta şi încurajarea ta.

TRATEAZĂ-MĂ AŞA CUM ÎŢI TRATEZI PRIETENII ŞI ASTFEL ÎŢI VOI FI PRIETEN!
NU UITA CĂ ÎNVĂŢ MAI BINE DE LA UN MODEL DECÂT DE LA UN CRITIC!

VII.Concluzii

      Având în vedere faptul că Dr.Maria Montessori a eliberat o filosofie a educaţiei bazată pe respectul pentru copil şi nevoile sale, putem sesiza cum acest concept este divinizat în cadrul acestei lumi minunate a educaţiei, diferite, dar speciale.
     Convingerea ei că vârsta preşcolară, atunci când copilul îşi dezvoltă concepţia despre sine, este fundamentală pentru împlinirea sa viitoare, a ajutat-o să construiască o metodă surprinzătoare, un fenomen care a cuprins întreaga lume.
    Maria Montessori educaţia echivalează cu a învăţa copilul să gândească şi să acţioneze independent, într-o manieră responsabilă.  Ea vede într-un ,,educator”, mai degrabă un creator al situaţiilor de învăţare, decât o persoană care predă în mod direct nişte cunoştinţe, mai mult ca un ghid, decât ca un lider. Instruirea trebuie să înceapă la o vârstă fragedă dacă se vrea o hrană pentru minte şi o satisfacţie pentru copilul care este stăpânit de dorinţa de a învăţa.
   Creşterea în spiritul Montessori, asigură copiilor atingerea performanţelor educaţionale mult peste nivelul mediu, formate cu ajutorul jocului şi într-un mod distractiv. Ei vor fi capabili să primească cu plăcere şi cu interes sarcinile şcolare şi să-şi asume şi altele. S-a dovedit faptul că în acest mod se formează caracterul, la fel de important ca şi formarea academică. Copiii îşi dezvoltă o atitudine pozitivă faţă de şcoală şi de învăţare, un comportament social plăcut, calm, dezinhibat, o curiozitate statornică, alături de concentrare, iniţiativă, perseverenţă, încredere în sine,  simţul ordinii, al responsabilităţii, deprinderi de autocontrol şi autodisciplină.
    ,,În felul acesta, şcoala noastră – cum mulţi au şi spus-o – este o şcoală şi pentru copil şi pentru învăţător. Nu este numai o eliberare a copilului, ci şi a învăţătorului. Şi, de fapt, se naşte o minunată frăţie: învăţătorul şi copilul s-au înfrăţit, se găsesc într-o şcoală unde amândoi se perfecţionează, unul în a creşte, iar celălalt în a vedea crescând. Învăţătorul se perfecţionează şi dânsul, pentru că învaţă a cunoaşte viaţa sub un alt aspect, greu de priceput la început, dar la urmă, după ce a pătruns acest nou făgaş, totul merge de la sine”(  Montessori Maria, 1991, pag.35).
   Acestea fiind scrise, tind să cred că acest tip de educaţie poate reprezenta o mare oportunitate pentru societatea noastră, de a pregăti oameni mai buni, de a dobândi o educaţie eficentă şi un viitor mai optimist!

VIII.Bibliografie

1.Catalano,H.(coordonator)(2011)-,,Dezvoltări teoretice şinstituţionale în alternativele educaţionale, Pitești, Editura Nomina.
2.Montessori,M. (1991)-,,Copilul-fiinţă divină dar neînţeleasă”, Centrul pentru Educaţie şi Dezvoltarea Creativităţii , Ediţie revăzută după broşura ,,Copilul” imprimată de traducător în 1993, la tipografia ,,Cartea Românească”, Traducere şi preluare de Ilie Şulea-Firu, coperta: Horia Marinescu, Seria ,,Pedagogii alternative”.
3.Montessori,M.(2006)-,,Mintea absorbantă.Traducere după Marcel Căpraru, Drobeta Turnu Severin, Editura A.P.A.
4. ,,Ghid Montessori, pentru părinţi”,2011
5.Montessori, M. (1997)-,,Descoperirea copilului”, Editura Didactică și pedagogică, București

Realizatori:
Schatz Maria Diana
Olari Eleonora
Flore(Rău) Ioana
Pop Eszter Erszebet
Moisil Ancuţa (coordonator)