I)INTRODUCERE
II)VIAȚA ŞI OPERA MARIEI
MONTESSORI
III)FILOSOFIA EDUCAȚIEI
MONTESSORIENE:
III.1
Caracteristicile pedagogiei Montessori
III.2 Principiile
pedagogiei Montessori
III.3 Obiective
specifice pedagogiei Montessori
IV) CONCLUZII
V)BIBLIOGRAFIE
I)
INTRODUCERE
La sfârşitul secolului XIX şi începutul
secolului XX, apar tot mai multe
preocupări referitoare la studierea fenomenului educațional şi modernizarea
educației. Astfel au apărut diferite mişcări dinamice ale gândirii pedagogice,
constituindu-se curentul ,,educației noi”.
Ideile promovate de acest curent constituie baza
trecerii de la magistro-centrism la pedo-centrism, adică se realizează trecerea
de la o pedagogie axată pe
educator/cadru didactic la o pedagogie
în care copilul să fie în centrul atenției. Ca o reacție față de şcolile
tradiționale, încep să apară ,,şcolile noi”şi ,,şcolile în aer liber” care erau
considerate instituții de educație eliberate de tradiție . Ele se aflau în
afara centrelor aglomerate pentru a putea oferi educaților contact direct cu
natura şi o dezvoltare armonioasă a lor. Ideile promovate de aceste şcoli nu
erau în totalitate noi ci se regăseau în operele lui:John Locke, Herbert
Spencer, Jean-Jacques Rousseau.
Ideea unei educații eliberate de orice
constrângere conduce la apariția curentului ,,educației libere” care pune
accentul pe copil cu problemele şi interesele sale. Dintre reprezentanții
acestui curent îi amintim pe: Lev Tolstoi (1828-1910), Ellen Key (1849-1926) şi
Maria Montessori (1870-1952). Ei au avut preocupări pentru educația copiilor
susținând libera dezvoltare a individualității copilului şi nonintervenția
educatorului pentru a nu frâna dotarea ereditară.
Datorită acestor preocupări pentru schimbarea
modului de organizare a activității instructiv-educative şi al procesului de învățare al copilului
apar alternativele educaționale: Montessori, Waldorf şi Step by Step. Cele trei
alternative pun accentul pe copil şi interesele lui.
În România ,aceste pedagogii au pătruns după
Revoluția din 1989, devenind discipline de studiu pentru facultățile de
Psihologie şi Ştiințe ale Educației.
Pedagogia Montessori a fost introdusă de Maria
Montessori (1870-1952) în anul 1907, în Italia şi este cunoscută sub numele de
metoda Montessori care este considerată atât metodă cât şi filosofie
educațională. Aplicarea acestei metode şi implementarea ei în sistemul de
învățământ din întreaga lume, sub formă de alternativă la învățământul
tradițional conduce la apariția mişcării numită montessorianism.
Deşi educația de tip
Montessori a fost concepută de la naştere la adolescență, în România se aplică
doar la învățământul preşcolar.


În 1898 se naşte Mario Montessori care
a fost dat în grija unei familii dintr-un sat de lângă Roma. Maria vizita des
această familie iar între Mario şi ea s-a creat o strânsă legătură. După ce
Mario află că Maria Montessori este mama lui, a colaborat şi a călătorit împreună cu ea. După moartea mamei sale,
Mario i-a continuat munca.
În 1901 se dedică studiilor de filosofie a
educației şi antropologie. Se angajează la Şcoala Pedagogică a Universității
din Roma obținând postul de lector. Aici are şansa de a lucra cu copii
,,normali” iar în 1907 deschide Casa dei Bambini în care foloseşte propria sa metodă, care mai târziu îi va purta
numele: Metoda Montessori.
În 1909 organizează primele cursuri de
inițiere a educatoarelor şi ediția întâi a cărții:,, Metoda pedagogiei
ştiințifice aplicată la educația copiilor mici”, la care participă 100 de
studenți.
În 1911 aplică experimentarea metodei în
şcolile elementare, care conduce la apariția cărții:,,Autoeducația în şcolile elementare”.
Maria Montessori conduce cursuri
internaționale, congrese, ține conferințe care sunt punctul de plecare în
definitivarea lucrărilor: ,,Educația pentru o lume nouă”, ,,Educația cosmică”,
,,De la copilărie la adolescență”, ,,Mintea absorbantă”, ,,Reconstrucția în
educație”, ,,Formarea omului”, ,,Educația spre libertate”, ,,Descoperirea
copilului”, etc.
Unicul fiu al
Mariei Montessori, Mario Montessori, se căsătoreşte cu Helen Christy care dă
naştere celor patru copii ai săi: Mario Jr., Rolando, Marilena şi Renilde.Mario şi-a însoțit mama în turneele
ei, a asistat-o în conducerea cursurilor, au fondat Association Montessori
Internationale(1929)- organizație ce viza formarea profesorilor, activitățile
şcolilor şi societăților Montessori din întreaga lume. Renilde, fiica lui cea mică a fost până în anul 2000 secretar general iar apoi preşedintele AMI.
În
1956 publică cartea:,,The Human Tendencies and Montessori Education”
În 1976 inițiază primul curs de formare de formatori. După o perioadă de
boală, moare la 10 februarie 1982 iar activitatea lor este continuată de Renilde Montessori.
III. FILOSOFIA EDUCAȚIEI MONTESSORI
III.1 Caracteristicile pedagogiei Montessori
Pedagogia
Montessori este cunoscută sub numele de metoda Montessori şi a fost aplicată în
grădinițele Montessori.
Această
alternativă educațională se bazează pe observarea ştiințifică a proceselor de învățare la copii. Considerând că toți
,,copiii învață singuri” , Maria Montessori proiectează un mediu organizat în care copilul poate alege
liber dintr-un număr de activități de dezvoltare speciale. Oferă copiilor
posibilitatea de a se dezvolta liber, la potențialul lor maxim, permițâdu-le să
găsească soluții pentru propriile lor probleme. Automotivarea este cheia învățării
complete, copilul şi învățarea fiind situate pe primul loc iar predarea şi
programa de educație pe locul doi.
Filosofia educației Montessori constă în
antrenarea tuturor simțurilor, crearea unui mediu stimulativ pentru dezvoltarea
proprie a fiecărui copil prin
intermediul materialelor utilizate în grădinițele Montessori. Materialele sunt
create să stimuleze copilul să se joace
şi să acționeze împreună cu alți copii învățând să coopereze, să negocieze,să
se respecte pe sine şi pe cei din jur, învață să cunoască realitatea
înconjurătoare prin oferirea unor experiențe, activități şi materiale ce vor
stimula curiozitatea. Copiii sunt încurajați să-şi dezvolte inițiativa, sunt
încurajați să ducă la bun sfârşit sarcinile începute, îşi formează deprinderi
de ascultare, de atenție şi concentrare. În
sala de clasă totul este aranjat pentru
a stimula spiritul ordinii, al disciplinii, le permite copiilor să exploreze, să
învețe, să se recreeze. Activitățile sunt proiectate pentru a dezvolta
controlul degetelor şi muşchilor mâinilor, lucru ce va permite copilului un bun
control al mâinii atunci când începe scrisul.
În metoda sa,
Maria Montessori aduce îmbunătățiri metodelor tradiționale prin faptul că
fiecare copil învață singur, foloseşte materiale specifice nevoilor sale, iar
rolul educatoarei este de a ghida, direcționa sau stimula activitățile
copiilor. Educatorul oferă ajutor limitat, nu intervine în jocul copiilor decât
atunci când aceştia nu ştiu ce au de făcut sau pentru a aplana conflictele.
Copiii nu sunt pedepsiți de educator, nu primesc recompense, singura recompensă
fiind mulțumirea că a realizat un lucru bun şi corect prin propriile forțe. Fiecare
copil are o personalitate unică, un ritm şi stil propriu de învățare, astfel
prin această metodă i se respectă dreptul de a se dezvolta integral şi
armonios, în propriul ritm şi fiind încurajat în permanență.
III.2 Principiile pedagogiei Montessori
,,Nimeni nu poate fi liber dacă nu este
independent,prin urmare, primele manifestări active ale libertății individuale
ale copilului trebuie să fie în aşa fel încât, ghidat prin această
activitate
copilul să poată ajunge la independență.”
(Maria Montessori)
1) Mişcarea
liberă stimulează cunoaşterea: Manipularea obiectelor duce la dezvoltarea
gândirii şi a învățării. Maria Montessori consideră că ,,Mâna este organul
minții”. Copilul îşi va dezvolta şi rafina simțurile, va dobândi deprinderi
eficiente în domeniile studiate.
2) Copiii iau
decizii în mod liber: Copiii au posibilitatea de a lua decizii referitoare la
jocul şi munca lor.
3) Interesul
stă la baza educației: Copiii acumulează cunoştințe de lungă durată doar atunci
când sunt interesați de anumite subiecte. Astfel lecțiile sunt organizate
pentru a inspira şi a stârni curiozitatea, pentru a-i stimula în învățare.
4) Recompensele
extrinseci sunt evitate: Nu există recompense materiale şi note deoarece se
consideră că cea mai mare recompensă este mulțumirea realizării unui lucru.
5) Se
acumulează cunoştințe cu şi de la ceilalți copii: În instituțiile Montessori,
cunoştințele nu sunt oferite de educator ci fiecare copil învață descoperind
singur sau de la alți copii. Sunt încurajate experiențele sociale, cooperarea
şi oferirea ajutorului.
6) Se
acumulează cunoştințe în context: Cunoştințele învățate sunt aplicate, ,,învață
făcând”. Procesul de învățare este situat în sfera aplicabilității, iar
cunoştințele dobândite sunt mai profunde.
7) Copilul îşi
exercită voința liber într-un cadru limitat: Adulții stabilesc anumite limite
clare şi lasă copiii să se desfăşoare liber între aceste granițe. Copilul
învață astfel să gândească, să empatizeze şi să fie maturi.
8) Ordinea din
clasă determină ordine în minte: Clasele Montessori sunt bine organizate fiind
un instrument de învățare: inspiră sentimentul ordinii şi-i permite să
exploreze, să învețe şi să se recreeze.
III.3. Obiective specifice pedagogiei
Montessori
,,Să nu faci
niciodată pentru un copil ceea ce poate face singur”
(Maria
Montessori)
Maria Montessori doreşte o schimbare în educația
copiilor. Această schimbare presupune permiterea dezvoltării personalității
copilului prin efort propriu şi învățare graduală, prin explorare proprie şi
descoperire a realității înconjurătoare.
Se conturează câteva obiective specifice pedagogiei
Montessori:
1) Stimularea curiozității epistemice la copil,
imaginației, a inițiativei, a perseverenței. Curiozitatea stă la baza
învățării. În contactul cu mediul ambiant, copilul descoperă cunoştințe şi
acumulează diferite experiențe de învățare, stimulându-i-se curiozitatea.
Deoarece copiii îşi aleg propria muncă sunt încurajaţi să ia diferite
inițiative şi să persevereze.
2) Dezvoltarea siguranței de sine, autodisciplinei,
simțului de ordine, respectului de sine şi de alții. Copiii se joacă împreună
dezvoltându-şi deprinderi de socializare, învață să coopereze, să negocieze, să
înțeleagă şi să se respecte pe sine şi pe ceilalți. Activitățile realizate se
bazează pe deprinderile dobândite ale copilului, fapt ce duce la reducerea neîncrederii
în sine, iar copilul capătă încredere în forțele şi ideile proprii. Amenajarea
spațiului educațional promovează
ordinea, disciplina şi autodisciplina, educatoarea intervenind doar atunci când
este nevoie.
3) Dezvoltarea atitudinii pozitive față de şcoală şi
învățătură. Trebuie să existe un echilibru permanent între învățare şi
recreere, între activitățile individuale şi cele de grup. Toate acestea oferă
copilului posibilitatea de a se dezvolta în ritm propriu, de a repeta
cunoştințele dobândite şi de a stimula interesul pentru învățare şi respectiv
pentru şcoală.
4) Sprijinirea copilului în dezvoltarea
deprinderilor senzorio-motorii şi a capacității de judecată. Activitățile
desfăşurate permit dezvoltarea unor deprinderi de clasificare,
sortare, potrivire, ceea ce-l fac pe copil să gândească şi să judece anumite
acțiuni efectuate cu mâinile, lucru care permite dezvoltarea deprinderilor de
scriere.
IV. CONCLUZII
Educația Montessori apare ca o alternativă la sistemul
tradițional de învățământ. Prin aceasta, învățarea se realizează prin toate
simțurile, copiii învață în ritmul lor propriu, învață să gândească, să
acționeze independent,
într-un mod responsabil.
Maria Montessori elaborează această teorie pedagogică
bazată pe respectul față de copil, creând un mediu propice dezvoltării
copilului. Această teorie s-a răspândit cu repeziciune în întreaga lume,
contribuind la apariția unui adevărat curent: montessorianismul. Ea considera
că respectarea drepturilor copilului şi a necesității de a se dezvolta liber va
avea consecințe directe asupra personalității copilului.
La noi în țară, au funcționat în
perioada interbelică unități preşcolare şi şcolare primare de tip Montessori,
unde erau înscrişi copii mici, sistem care este valabil şi în prezent. Sistemul
de învățământ Montessorian este structurat pe arii de interes:
*Viața practică (arii curriculare din domeniul
experiențial);
*Activități senzoriale – vizează dezvoltarea simțurilor;
*Activitățile de limbaj-vizează dezvoltarea limbajului cu
aspectele lui;
*Activități matematice.
În pedagogia Montessori grupele sunt constituite dintr-un
număr de 30-35 de copii fără a avea un criteriu de vârstă, totuşi sunt grupați
pe vârste şi abilități în serii de 3 ani: 0-3 ani, 3-6 ani, 9-12 ani, 12-15
ani, 15-18 ani.
Sistemul Montessori este diferit de sistemul tradițional
prin faptul că se impune o educație a părinților, o comunicare eficientă dintre
părinte-educator pentru a putea sprijini şi acționa liber asupra tuturor
copiilor în dezvoltarea lor armonioasă. Colaborarea este necesară pentru ca
învățarea să îmbrace forma unui proces de descoperire ce conduce la
concentrare,motivare,autodisciplină şi autoînvățare.
Deşi educația Montessori era concepută pentru a se aplica
de la naştere la adolescență, în România se aplică doar în învățământul
preşcolar.
,,Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume.”
(Mahatma Gandhi)
V. BIBLIOGRAFIE
* Ion Albulescu, ,,Alternative
educaționale” –Curs ÎD
* Gheorghe Tomşa(coordonator),
,,Psihopedagogie preşcolară şi şcolară” –Editura Coresi, Bucureşti-2005
*Şt. Popovici, ,,Pedagogia alternativă”
, E Pollirom 2001 ,Maria Montessori ,,Mintea absorbantă” –traducerea de Marcel
Căpraru, Editura Apa, Drobeta Turnu Severin-2006
*Horațiu Catalano(coordonator) ,
,,Dezvoltări teoretice şi instituționale în alternativele educaționale”
–Editura Nomina-2011
*Albulescu,
Ion, Doctrine pedagogice, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 2009
Autori:
1) Codău
(Găurean) Victoria
2) Moldovan (Pop)
Anca-Oana
3) Bota
Adriana-Ancuța
4) Pop
Lucia-Aurelia
5) Moisean Adriana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu