sâmbătă, 21 ianuarie 2012

REPERE ÎN DEZVOLTAREA PSIHOFIZICĂ A COPILULUI PREŞCOLAR ŞI ŞCOLARULUI MIC




REPERE ÎN DEZVOLTAREA PSIHOFIZICĂ
A COPILULUI PREŞCOLAR
ŞI ŞCOLARULUI MIC






CUPRINS:



1.Dezvoltarea cognitivă a copilului preşcolar. Achiziţii şi limitări la vârsta preşcolară
2.Repere psihogenetice în dezvoltarea cognitivă la vârsta şcolară mică
3.Dezvoltarea socio-afectivă la copilul preşcolar
4.Dezvoltarea socială şi emoţională a preşcolarului
5.Dezvoltarea socio-afectivă a şcolarului mic
6.Dezvoltarea motricităţii şi repere ale creşterii
copilului preşcolar şi şcolar mic
7.BIBLIOGRAFIE


1. Dezvoltarea cognitivă a copilului preşcolar. Achiziţii şi limitări la vârsta preşcolară
Jean Piaget a fost vocea dominantă din psihologia copilului pentru o mare parte a secolului XX. El a lucrat la începutul carierei sale cu Binet, tatal IQ-ului , la testele standardizate de inteligenţă, o sarcină care presupunea cotarea răspunsurilor date de copii ca fiind ‘’corecte’,’ ‘’ incorecte’’. Pe el il interesa modul în care ei ajungeau la răspunsul dat . Cu alte cuvinte, el dorea să dezvăluie procesele mentale din spatele răspunsurilor copiilor:ce ne spun acestea despre concepţia despre lume a copiilor, cum se modifică odată cu vârsta şi cum ajunge , astfel copilul să se adapteze mai bine la realitate. Spre deosebire de Binet, el era prea puţin ocupat de diferenţele individuale şi de performanţa intelectuală ca şi indicator al vârstei mentale ; el a început să investigheze mai degrabă caracterul general al inteligenţei decât manifestarea sa la indivizi specifici . Ca urmare, el nu s-a centrat pe probleme de eşanţionare atunci când îşi selecta copiii pentru studii-într-adevar , câteva din cele mai influente lucrări ale sale s-au bazat doar pe 3 copii, şi anume copiii lui . Normele de dezvoltare au fost lăsate spre a fi stabilite de Binet şi colegii acestuia; scopul lui Piaget era acela de a investiga natura dezvoltării, un scop pe care a sperat să-l atingă prin urmărirea modului în care copiii devin progresiv capabili să se adapteze la mediul lor .
Activitatea lui Piaget a trecut prin doua faze mari :
1-iniţial , el a investigat felul în care se dezvoltă la copii întelegerea anumitor concepte –ca timp , spaţiu, viteză, clasa, relaţie si cauzalitate – care sunt categoriile de bază ale cunoaşterii şi sunt fundamentale pentru întelegerea realităţii. Majoritatea acestor studii cuprindeau copii cu vârsta între trei şi zece ani , obţinând informaţii relevante prin interviuri care aveau scopul de a elucida viziunea fiecărui copil despre un anumit fenomen:’’ce determina norii să se mişte ?’’, ‘’de unde vin visurile’’? ,‘’de ce curg râurile’’?. Prin intervevierea copiilor de diferite vârste Piaget a urmărit dezvoltarea fiecărui concept, iar acest lucru l-a convins mai întai că modificările în gandire apar sub forma de salturi şi nu gradual şi ca dezvoltarea este, din aceasta cauză, mai bine descrisă în termeni de studii.
2-în a doua fază a muncii sale , Piaget a trecut la o viziune mai globala a dezvoltării intelectuale. În loc să examineze aspecte separate ale înţelegerii copiilor, el le-a combinat într-o schema unificatoare care se referă la întregul proces de dezvoltare cognitiv de la naştere la maturitate şi, în loc să propună stadii de dezvoltare pentru concepte individulae, el a propus o schemă secvenţială de patru stadii pentru a explica creşterea intelectuală ca întreg .
Pentru a ilusta metodele utilizate de Piaget ca să obţină informaţii de la copii pe care i-a investigat , voi cita mai jos ‘’două portocale’’:
Primul exemplu ilustrează metoda interviului clinic-o conversaţie cu întrebari deschise , destinată să clarifice modul în care gândesc copiii şi în care explică anumite fenomene particulare . În acest caz fenomenul investigat este natura viselor; copilul interveviat are 5 ani si 9 luni.
Piaget:’’de unde vine visul’’?
Copilul:’’cred că dormi atât de bine încat visezi’’!
Piaget:’’vine din noi sau din afară’’?
Copilul:’’din afară.’.
Piaget:’’cu ce visăm?’’
Copilul:’’nu ştiu’’
Piaget:’’cu mâinile , cu nimic?’’
Copilul:’’da , cu nimic’’
Piaget: ‘’când eşti în pat şi visezi , unde este visul’’?
Copilul:’’în patul meu, sub pătură, nu prea ştiu. Dacă ar fi în stomac, oasele i-ar sta în cale şi nu aş putea să-l văd’’
Piaget:’’visul este acolo când dormi’’?
Copilul:’’da , este în pat lângă mine’’
Piaget:’’este visul în capul tău’’?
Copilul:’’eu sunt cel care este în vis, nu este în capul meu. Când visezi nu ştii că eşti în pat. Ştii că te plimbi. Eşti în vis. Eşti în pat dar tu nu ştii asta…’’.
Piaget:’’când visul este în camera, este lângă tine’’?
Copilul:’’da , acolo’’
Având în vedere acest exemplu, concluzionăm că subiectul citat aici are anumite dificultăţi în a conceptualiza fenomenele mentale de tipul visurilor ca fiind mentale, considerându-le mai degrabă în termeni fizici, respectiv ca obiecte cu substanţă. Piaget a numit această tendinţă realism, observată şi în indentificarea gândurilor cu actul vorbirii, lucru descoperit cu copiii de 4, 5 ani.
Există mai multe caracteristici ale gândirii şi anume: egocentrismul , animismul, rigiditatea si raţionamentul prelogic. Cu toate că nu exista nici un dubiu că teoria lui Piaget a extins foarte mult cunoştinţele noastre despre dezvoltarea copiilor şi că are contribuţii utile la practica educaţională, ea a fost supusă şi criticilor, mai ales în privinţa a două aspecte. Primul se referă la pesimismul nepotrivit a lui Piaget în privinţa abilităţiilor copiilor mici: prin utilizarea unor metode care au mai mult sens pentru copii, alţi investigatori au identificat succesul copiilor la probe mai devreme decât vârstele indicate de Piaget. Cel de-al doilea aspect este natura sub forma de paşi a dezvoltării propusă de Piaget: aşa cum arată multe date recente , modificările de la nivelul funcţiilor cognitive au loc mult mai puţin abrupt şi nu în maniera atât de general pe căt presupunea modelul stadial a lui Piaget.
2. Repere psihogenetice în dezvoltarea cognitivă la văsta şcolară mică
Reperele psihogenetice sunt instrumente psihologice de tip operaţional al căror rol principal este de a localiza sau de a indica starea dezvoltării psihice la un anumit moment al evoluţiei. Prin intermediul reperelor psihogenetice se controlează ordinea, conţinutul, direcţia şi toată normalitatea dezvoltării psihice a copilului.
Vârsta şcolară mică (sau a treia copilărie)cuprinde elevii din clasele I şi a IV-a care au vârsta între 6 / 7 – 10 / 11 ani. În jurul vârstei de 6 ani, momentul intrării în şcoală, copilul are în general dezvoltate premisele psihologice pentru începerea noii sale activităţi: învăţarea. Cele mai importante dintre aceste premise sunt: trecerea gândirii la stadiul operaţiilor concrete, când copilul este capabil să desfăşoare acţiuni nu numai cu obiectele, ci şi acţiuni intelectuale, gândirea devenind astfel operatorie; dezvoltarea limbajului este o condiţie pentru învăţare‚ dar şi pentru însuşirea unor noţiuni cum este cea de număr; evoluţia suficientă a sistemului nervos, necesară pentru învăţarea citirii; întărirea osaturii mâinilor şi a muşchilor corespunzători, care să facă posibilă asimilarea scrisului; o anumită dezvoltare a motivaţiei; un suficient echilibru afectiv şi, mai ales, dorinţa si placerea copilului de a merge la şcoală.
Procesele gândirii- la vârsta şcolară mică are loc şi o dezvoltare a proceselor cognitive raţionale, în primul rând a gândirii.
Dezvoltarea limbajului- la intrarea în şcoală, copilul posedă aproximativ 2500 de cuvinte, dar în vocabularul lui activ se regăsesc aproximativ 800. La sfârşitul vârstei şcolare mici, vocabularul activ al copilului va avea între 1500-1600 de cuvinte.
Evoluţia memoriei- o primă caracteristică a memoriei copiilor de vârstă şcolară mică este creşterea vizibilă a caracterului ei voluntar sau intenţional.
Imaginaţia- la vârsta şcolară mică şi procesele imaginative sunt solicitate. Este antrenată, mai ales , imaginaţia reproductivă, copilul fiind pus adeseori în situaţia de a reconstitui imaginea unor obiecte, animale, plante, evenimente istorice îndepărtate pe care le-a cunoscut, în mod nemijlocit.
Trăirile emoţionale Intrarea într-un mediu cu totul nou, necunoscut îi creează copilului multe griji şi frământări sufleteşti. Trăirile lui emoţionale sunt foarte intense, dar obişnuirea cu noua activitate şi cu noii colegi temperează această intensitate.
Evoluţia motivaţiei În activitatea sa, învăţătorul utilizează recompensa şi pedeapsa. O notă bună semnifică o recompensă, o notă proastă constituie o pedeapsă. Toate acestea ţin de motivaţia extrinsecă. Curiozitatea vie a micului şcolar, precum şi interesul pentru lectură dezvoltă şi întăresc motivaţia intriseca.
Procesul învăţării- la această vârstă, esenţial, în procesul de învăţare este cititul-scrisul. Activitatea de învăţare şi componenta ei principală citit-scrisul reflectă personalitatea în formare a copilului de vârstă şcolară mică. Vârsta şcolară mică este vârsta când se structurează comportarea civilizată a copiilor: la şcoală, acasă, pe stradă, în parc, în mijloacele de transport în comun etc., de asemenea, când copiii îşi formează deprinderea de a saluta, şi de a fi respectuoşi.
3. Dezvoltarea socio-afectivă la copilul preşcolar
Strânsa dependenţă care există între membrii unei familii, întemeiată pe relaţii afective intense, face ca mediul familial să fie tocmai răspunsul ideal de a reacţiona la trebuinţele copilului şi de a determina prima elaborare a personalităţii şi a imaginii sale despre lume (Osterriecht, 1973). Această elaborare se realizează în funcţie de relaţiile trăite de copil şi de interacţiunile la care asistă ca şi în care este cuprins ca participant activ. În afara relaţiilor stabilite de copil cu ambii părinţi intervin şi relaţiile ce se nasc prin apariţia unui frate, care de cele mai multe ori schimbă universul copilului. Primul născut joacă rolul de model, de „antrenor în procesul de creştere” pentru cel de-al doilea născut, acesta găsind încă din primele zile ale sale încă pe cineva care să-i arate scopul ce trebuie atins, fiind un factor de facilitare, după cum spune Osterrieth (1973), dar şi unul de frustrare. Dacă până la vârsta de doi-trei ani copilul este îngrijit de mamă, între trei şi şase ani, copilul trece în grija fraţilor (N. Radu, 1981). Fratele mai mare, devenind asemenea unui „plafon”, asemenea unei bariere de netrecut, va determina la cel de-al doilea o stare permanentă de frustrare, izvorâtă din convingerea că nu va fi niciodată primul, că nu va reuşi să atingă performanţele şi nivelul celui mare. Astfel el se agaţă de mamă, se comportă ca un copil care nu mai vrea să crească sau se afirmă ca un rival agresiv şi gelos, care va încerca toată viaţa să-i întreacă pe alţii; el îşi maschează această agresivitate prin actul tachineriei, devenind arma lui principală de a atrage atenţia celor mari (Osterrieth, 1976). Contestându-i supremaţia, cel mic joacă adesea rolul unui „anticonformist dezinvolt”, care conştientizând că nu va fi niciodată vedeta familiei, va deveni gelos (Rose Vincent, 1972). El va face eforturi mari să se impună, să-l depăşească pe predecesor, departe de a deveni pasiv, el se mobilizează, devine ambiţios şi voluntar; necesitatea aceasta de a se depăşi, de a răzbate, se manifestă pe toate planurile, mai ales în afara familiei, în raporturile cu ceilalţi copii de vârsta lui (Osterrieth, 1973). El caută adesea un domeniu propriu în care să se afirme, este adeptul modei noi, fanteziste, declanşează conflicte la şcoală; îşi îndreaptă atenţia către domenii care-i stimulează înzestrările creatoare, astfel găsindu-se un număr mai mare de „fraţi mai mici” în domeniile artistice: desen, decoraţiuni, muzicieni, acest lucru reflectând independenţa lui faţă de părinţi care nu îi acordă întotdeauna atenţie (Rose Vincent, 1972). Alfred Adler (1995), consideră că cel de-al doilea, stăpânit de un sentiment de inferioritate încă de la început, va avea dificultăţi în reglarea drumului său în societate; tendinţa lui va fi aceea de a neglija societatea, în beneficiul unei superiorităţi personale. Dacă speranţa nu-i este înşelată el îşi va păstra echilibrul, dacă însă va pierde speranţa, va deveni adversarul celorlalţi. Primul născut este în general bine primit, fiind un copil dorit, simbol al iubirii dintre soţi şi a dorinţei lor de a perpetua (Osterrieth, 1973). Fiind în general foarte tineri şi neavând experienţa creşterii şi educării copiilor, ei dau dovadă de stângăcii şi erori mai mult sau mai puţin grave, de pe urma cărora copilul poate suferi. Apariţia unui copil aduce după sine modificări, mai ales în viaţa femeii, care experimentează pentru prima dată sentimentul împlinirii dar totodată se confruntă şi cu obligaţii şi responsabilităţi faţă de noul născut. Dar compensatoriu stângăciei de început îi este iubirea, bucuria şi grija cu care este înconjurat primul născut, fiind universul de existenţă al părinţilor şi trăindu-şi astfel „vârsta lui de aur, a cărei nostalgii o va păstra” toată viaţa (Osterrieth, 1973, p. 211).
Tot acest răsfăţ şi timp fericit se întunecă la apariţia unui frate, pierzându-şi astfel poziţia de copil unic şi constituind de altfel o frustrare şi o lovitură adusă ego-ului său. Noul născut cere îngrijiri şi o atenţie sporită din partea mamei, copilul mai mare simţindu-se neglijat şi începând să simtă sentimente ostile faţă de fratele mai mic, fie denigrându-l sau chiar negându-i prezenţa. Manifestările agresive sunt de cele mai multe ori simbolice, copilul transferând agresivitatea blocată în comportament, datorită pedepse iminente, în jocurile simbolice sau în imaginaţia copilului (J.Ranschburg, 1979). Astfel el ar trebui să fie de două ori iubit, pentru a nu cădea în planul al doilea, fapt pe care nu va ezita să-l atribuie firii sale şi sentimentelor sale urâte (Osterrieth,1976).
Evenimentul apariţiei unui nou membru în familie trebuie pregătit de părinţi, pentru a preveni eventualele crize de gelozie, stările de anxietate şi frica de a nu mai fi iubit. Această gelozie se poate manifesta prin invidie şi capricii, copiii având impresia că sunt maltrataţi, persecutaţi, chiar dacă acest lucru nu este adevărat, părinţii trebuind să ia foarte serios în seamă aceste manifestări cu substrat patologic şi să descopere remediul împotriva zbuciumului copilului (Della Tore, 1980).
4. Dezvoltarea socială şi emoţională a preşcolarului
Comportamentul social si emoţiile preşcolarilor se dezvoltă odata cu fiecare etapă de vârstă şi potrivit temperamentului fiecărui copil. Unii preşcolari sunt veseli şi se adaptează uşor, în vreme ce alţii au tendinţa de a răspunde negativ în faţa unor situaţii diverse. Aptitudinile sociale se învaţă treptat, copilul trecând de la o stare de dependenţă şi egocentrism la creativitate, independenţă şi sensibilitate. Copilul preşcolar învaţă să facă deosebirea dintre "bine" si "rău", începând să înţeleagă regulile, iar atunci când greşeşte, apare sentimentul de vinovăţie. Un mediu pozitiv este esenţial pentru ca preşcolarul să aibă încredere şi să se simtă în siguranţă. În această privinţă părinţii trebuie să îi ofere copilului afecţiune, stabilitate, siguranţă şi oportunitatea de a socializa. Preşcolarul achiziţionează aptitudini sociale interacţionând cu ceilalţi copii.
Preşcolarul mic abia învaţă să-şi controleze impulsurile şi reuşeste să aibă răbdare, deşi pentru perioade foarte scurte de timp. Datorita acestui fapt, copilul poate învăţa noi aptitudini, precum împărţirea jucăriilor şi aşteptarea rândului la un joc. La 3 - 4 ani, jocul începe să se bazeze din ce în ce mai mult pe imaginaţie şi totodată apare simţul umorului.
Părinţii pot ajuta la dezvoltarea socială şi emoţională a preşcolarilor, oferindu-le posibilitatea de a participa la activităţile casnice zilnice, stabilind limite pe care să le respecte de fiecare dată, asigurând copilului un mediu social pentru a se juca şi a-şi dezvolta creativitatea, oferind copilului încredere în sine prin evidenţierea activităţilor la care copilul se descurcă bine, ajutându-l pe preşcolar să fie responsabil şi încercând să privească lucrurile din perspectiva copilului. Din punct de vedere emoţional, la vârsta de 5 - 6 ani preşcolarul este stabil şi s-a acomodat bine mediului; este posibil să se teamă de întuneric sau de câini, deşi fobiile nu sunt specifice pentru aceasta vârstă. Părinţii trebuie să le ofere preşcolarilor posibilitatea de a iniţia conversaţii şi să ia în considerare punctul acestora de vedere.
Cu ajutorul părinţilor, copilul învaţă să aprecieze diferenţele individuale. Încercaţi să nu trivializaţi lucrurile de care copiii se tem sau se simt ruşinati. Ocazional, copiii la aceasta vârsta mint, din dorinţa de a le face pe plac adulţilor. Aceste minciuni nu sunt atat de grave încat să fie aspru pedepsite; mai degrabă, părintele trebuie să îl ajute pe preşcolar să îşi asume responsabilitatea.
Preşcolarul mare acceptă cu dificultate criticile şi este foarte sensibil emoţional; fiinţa sa este centrul universului său şi are tendinţa de a se lăuda. În general, copiii la această vârsta vor multe, sunt rigizi şi negativişti, se adaptează greu.
5. Dezvoltarea socio-afectivă a şcolarului mic
Cea de-a treia copilărie, sau perioada şcolară mică, denumită şi marea copilărie, este prima, într-o serie de perioade , care se caracterizează prin faptul că dezvoltarea psihică se face sub influenţa foarte puternică a vieţii şcolare. În acelaşi timp, aceasta este ultima perioadă a copilăriei, fapt ce o face să se caracterizeze prin descreşterea treptată a unor trăsături proprii copilăriei şi prin apariţia unei atitudini mai controlate şi mai mature faţa de lumea apropiată şi faţă de sarcinile de învăţare. Şcoala constituie o formă de acţiune educativ instituţionalizată.
Totuşi, trecerea de la starea de preşcolaritate la starea de şcolaritate presupune o modificare bruscă a regimului de viaţă, modificare ce nu este secundată de transformări tot atât de radical ale sistemului nervos sau al conştiinţei şi personalităţii copilului.
Perioada între intrarea în şcoală şi absolvirea primelor patru clase (7- 10 ani) se caracterizează prin adaptarea copilului la condiţiile şcolare, condiţi cu totul noi pentru el. Între 7 şi 8 ani, dezvoltarea psihică se găseşte într-un stadiu de echilibru, care favorizează activităţi de concentrare, prilejuind astfel situaţii adecvate pentru asimilarea şi completarea de cunoştinţe, copilul are momente de revenire cu funcţii importante în ordonarea şi stocarea noţiunilor sale. Destul de frecvent poate fi auzit spunând ,,..aşteaptă puţin… nu înţeleg, mai spune o dată, cred că am să rezolv imediat….” Astfel de exprimări pun în evidenţă atenţia sa în creştere faţă de fenomenul înţelegerii, care are o natură afectiv reflexivă. Copilul de 7 ani este atent , îi place să facă mici servicii cu condiţia să nu fie prea izolate şi să nu-l reţină prea mult timp de la activităţile ce nu-i fac în mod spontan plăcere, ceea ce îi denotă că sociabilitatea este , la aceeaşi vărstă, relativ complexă. Foarte sensibil, la aprecieriile pripite copilul manifestă uneori accese de stări plângăcioase, fenomenul fiind vizibil şi în relaţiile de joc. Între 8 şi 9 ani , percepţia la distanţă se află în plin progres. De astfel, copilul se află într-o fază de expansiune şi de extrovertire. Îl caracterizează rapiditatea, o atitudine manifestant euforică . Toate acestea sunt o consecinţă a progresului înregistrat în dezvoltarea personalităţii şi a creşterii curiozităţii copilului faţă de tot ceea ce se petrece în jurul său. La 8 ani este veşnic grăbit, manâncă în fugă, pleacă la şcoală cu ghiozdanul nerânduit şi cu şireturile la pantofi neglijent trase. La 9- 10 ani caracterul expansiv al conduitei se mai adenuiază, copilul devine din nou mai mediativ, îi place să insiste asupra unor activităţi mai dificile, încearcă să-şi amelioreze rezultatele şcolare şi să-şi îmbogăţească cunoştinţele. E perioada optimă pentru stimularea preocupărilor şi chiar a capacităţilor aritmetice, mai ales prin faptul că micul şcolar lucrează atent şi cu interes. Începe să simtă necesitatea planificării timpului şi a activităţilor pe care trebuie să le desfăşoare.
În general, la 7 ani copilul este relativ reţinut, cu expresie atentă dar meditative, la 8 ani este extravertit şi bine dispus; la 9 ani devine din nou ceva mai meditative, preocupat; la 10 ani are o expresivitate foarte mobilă a feţei. Perioada mici şcolarităţi dezvoltă şi capacitatea de simulare a bunei dispoziţii, chiar dacă aceasta este absentă. Micul scolar poate să observe, din conduita şi expresia celor pe care îi cunoaşte, care este dispoziţia lor reală, comportarea lor tinând seamă de astfel de elemente de observaţie.
6. Dezvoltarea motricităţii şi repere ale creşterii copilului preşcolar şi şcolarului mic
„Creşterea copilului, de la naştere la maturitate, se realizează în etape succesive şi coerente, care seamănă cu capitolele distincte ale unei aceleaşi povestiri.”
Perioada preşcolară
O caracteristică a mişcărilor constă în faptul că, din fondul deprinderilor, care se dezvoltă intens în perioada preşcolară, se constituie primele priceperi şi abilităţi motorii manuale. Mâna devine organ de activitate complexă. A doua copilărie sau perioada preşcolară poate fi împărţită în trei subperioade: aceea a preşcolarului mic ( 3- 4 ani), a preşcolarului mijlociu (4-5 ani) şi a preşcolarului mare (5-6 ani).
Perioada preşcolară mică (3-4 ani)
Important este însă faptul că are loc o foarte intensă dezvoltare a activităţii nervoase superioare, care constituie suportul funcţional al activităţii conduitei. Se dezvoltă zonele motorii şi cele verbale ale creierului. Muşchii sunt insuficient dezvoltaţi, îndeosebi cei care pun în mişcare cutia toracică şi coloana vertebrală. Mai întâi se dezvoltă muşchii membrelor, cei lungi mai rapid decât cei scurţi. Din această cauză, este nevoie de multe exerciţii, mai ales pentru activităţile ce necesită precizie: scris, desenat, tăiat. În mod concret, după 3 ani copilul urcă şi coboară scările, se urcă şi coboară de pe scaune lăsându-şi greutatea în picioare, pe care le întinde spre podea, fapt ce presupune, pe lângă o creştere a coordonării mişcărilor şi utilizarea de strategii motorii mai sigure şi mai eficiente. Viteza în mers creşte, echilibrul este mai sigur la 3-4 ani, atunci când copilul fuge, viteza creşte chiar dacă situaţiile de cădere sunt încă numeroase.
Perioada preşcolară mijlocie (4-5 ani)
La 5 ani, încep să devină evidente elementele legate de complicarea şi coordonarea mişcărilor. Totuşi, dezvoltarea mişcărilor este relativ lentă, precizia lor se tulbură uşor. De exemplu, dacă pe stradă vine o maşină în faţa unui preşcolar de 4- 5 ani, el este în primejdie de a fi călcat din cauza frământărilor şi nehotărării, care-l fac să o ia când înainte, când înapoi. Sistemul nervos al copilului nu este destul de dezvoltat. Astfel preşcolarul mijlociu nu este încă pe deplin stăpân pe mişcările sale, nu are suficient de bogată experienţa mişcărilor. Reflexul de orientare devine mai fin şi mai încărcat experimental. Orizontul de cunoaştere creşte pe măsură ce se interiorizează, fapt ce face ca un copil de 5 ani să recunoască numeroase amănunte privind mobilele din casă, poziţia lor şi a uşilor, conţinutul sertarelor. Cunoaşte de asemenea modul de folosire a robinetelor şi chiar unele reguli legate de economisirea apei şi precauţiile legate de utilizarea lor, cunoaşte drumul spre grădiniţă şi alte amănunte. La 4-5 ani poate modela din plastilină figuri, poate aranja un scenariu din figurine mici, poate face din hârtie mici jucării, poate desena sau colora desene simple.
Perioada preşcolară mare (5-6 ani)
După 5 ani, copilul începe să simtă gustul performanţelor. Este atras de balustrade, căţărări pe garduri, se angajează în jocuri mai dificile, cum ar fi lovirea mingii spre o anumită direcţie, intră în jocuri în care există strategii de mişcare şi orientare. Progrese mari au loc şi în direcţia mişcărilor mâinii.
Schimbările în dimensiunile corpului şi dezvoltarea sistemului osteo-muscular permit efectuarea cu mai mare siguranţă a mişcărilor care reclamă coordonarea concomitentă a mai multor muşchi ( mers, fugă, sărituri ). În mediul nostru actual sociocultural, spre sfârşitul preşcolarităţii, cam în jurul vârstei de 5-6 ani, “desenarea” devine o activitate preferată a preşcolarului. Cum desenul este un produs al activităţii copilului, studiul desenelor infantile ne dezvăluie o seamă de particularităţi de vârstă ale preşcolarului. Primul lucru care ne izbeşte în studiul acestor desene este impreciziunea contururilor. În desen, mai ales la începuturile acestei activităţii, preşcolarul are o linie “tremurată”, contururile obiectelor sunt încă foarte neprecise. La acest fapt contribuie în primul rând slaba dezvoltare a muşchilor mici, care trebuie să asigure conducerea creionului.
De asemenea, preşcolarul întâmpină dificultăţi serioase şi în coordonarea oculomotorie, atât de necesară efectuării unor mişcări fine şi nuanţate reclamate de executarea unui desen. În privinţa tehnicii de executare, evident, necunoaşterea perspective dă un aspect specific, primitive obiectelor reprezentate. Preşcolarul desenează mai mult ideea şi nu caută o reprezentare adecvată a ei. Din acest motiv apar desenele “transparente” unde figurează şi elemente ale realităţii care în mod normal nu se văd, cum ar fi mâncarea în abdomenul omului sau scările interioare ale casei etc. Echilibrul static începe să fie mai bun după vârsta de 5 ani şi jumătate. Mecanismele motrice sunt perfectibile şi adesea inedite, deoarece au la bază un control multilateral, o dinamică a intenţiilor controlată de anumite cerinţe interne şi externe.
Repere ale creşterii copilului preşcolar
Din punct de vedere al creşterii, preşcolarul trece prin următoarele dimensiuni antropometrice:
Vârsta
Băieţi
Greutate înălţime
(cm)
Fete
Greutate înălţime
(cm)
3 ani
3 ani şi 6 luni
4 ani
4 ani şi 6 luni
5 ani
6 ani
7 ani
14 kg 92
15,2 kg 97
16,4 kg 100
17,4 kg 104
18,3 kg 107
20,2 kg 113
22 kg 118
13,9 kg 92
15 kg 96
16 kg 99
16,8 kg 103
17,6 kg 106
19,1 kg 111
20,9 kg 116
Perioada şcolară mică
În faza micii şcolarităţi se produc noi schimbări în creşterea fizică. Dezvoltarea fizică este evidentă şi prezintă caracteristici proprii. Deşi toate organele copilului sunt aproape pe deplin formate, totuşi ele se află în creştere continuă. În condiţii educative corespunzătoare, se dezvoltă mult precizia şi armonia mişcărilor. Copilul devine vioi si sprinten. Forţa musculară şi implicit puterea lui cresc în mod deosebit. Treptat, copilul simte plăcerea antrenamentului şi a exerciţiului fizic. Dezvoltarea psihomotorie cuprinde:
- dezvoltarea calităţilor motrice ca viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea, supleţea;
- dezvoltarea chinesteziei (percepţia complexă a mişcării);
-dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor motrice de bază (mers, alergare, săritură, aruncare, căţărare, împingere, tracţiune etc);
-dezvoltarea capacităţii de lucru a organismului şi de adaptare la sarcina de mişcare (stăpânirea corpului, stăpânirea mediului).
Repere ale creşterii copilului şcolar mic
Între 7 şi 10 ani, procesul creşterii se exprimă în termenii prezentaţi în tabelul alăturat:
Vârsta
Băieţi
greutate talie
(cm)
Fete
Greutate talie
(cm)
Perimetru toracic
(cm)
Circumferinţa craniană
(cm)
6 ani
7 ani
8 ani
9 ani
10 ani
20,2 kg 113
22 kg 118
24,3 kg 123
26,7 kg 128
29 kg 132
19,1 kg 111
20,9 kg 116
23,2 kg 121
25,6 kg 126
28,4 kg 131
54-55
55-56
57-58
50-60
61
50-51
-
-
-
-
Dezvoltarea fizică constituie unul din elementele de bază ale dezvoltării multilaterale a personalităţii copilului.













































7. BIBLIOGRAFIE:
  • Psihologia copilului, H. Rudolph Schaffer, Editura ASCR;
  • Psihologia şcolară, Nicolae Jurcau, Editura Polirom;
  • Manual de psihologie, clasa a-X-A;
  • psihologia generală, Andrei Cosmovici, 1996, Editura Polirom;
  • Psihologia şcolară, Andrei Cosmovici, Luminiţa Mihaela Iacob, Edt. Polirom, 1998;
  • Psihologia copilului, Mihaela Gaisteanu;
  • Psihologia vârstelor, Gratiela Sion;
  • www.scribd.com/dez.abilităţilor emoţionale ale preşcolarului;
  • Psihologia copilului şi adolescentului Margareta Dinca-curs;
  • Psihologia copilului Tinca Creţu curs ID;
  • www.romedic.ro/dez.socio-emoţională a preşolarului;
  • www.scribd.com/influenţa relaţiilor;
  • Anton Moisin, Arta educării copiilor şi adoleşcenţilor în familie şi în şcoală.Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 2001;
  • Ursula Şchiopu, Emil Verza Psihologia vârstelor, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1997;
  • Psihologie social, Edt. Polirom, Iaşi 1999;
  • Psihologia şcolară şi optim educaţional, Ioan Jude;
  • Psihologia copilului, Conf. univ. dr. Ursula Şchiopu, Editura didactică şi pedagogică - Bucureşti, 1967;
  • Psihologia copilului şi psihologia pedagogic, Tiberiu Bogdan, Ilie I. Stănculescu; Editura didactică şi pedagogic Bucureşti, 1968;
  • Psihologia educaţiei fizice, Mihai Epuran, Editura Sport-Turism 1976;
  • Psihologia vârstelor, Ursula Şchiopu şi Emil Verza, Editura didactică şi pedagogic Bucureşti, 1981.  Autori:

    Brotnei Victoriţa
    Balotă Saveta
    Scuturici Dorin
    Olar Octavia
    Hădărău Maria
    Burdeţ Anamaria (lider)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu