PRINCIPIILE EDUCATIEI PRESCOLARE SI ALE EDUCATIEI
LA VARSTA SCOLARA MICA
Delimitări conceptuale
“Educaţia este, în estenţa sa, o acţiune umană şi socială de transformare si modelare a naturii umane, acţiune ce se desfăşoară în direcţia facilitării şi impulsionării evoluţiei individului spre stadiul de personalitate formată, autonomă, responsabilă, conformă cu valorile promovate la un anumit moment în societate” (C. Stan, 2001, p. 83)
Educaţia este o activitate socială complexă care se realizează printr-un lanţ nesfârşit de acţiuni exercitate în mod consştient, sistematic şi organizat, în fiecare moment un subiect-individual sau colectiv, acţionând asupra unui obiect-individual sau colectiv, în vederea transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă şi creatoare, corespunzătoare atat condiţiilor istorico-sociale prezente şi de perspectivă, cât şi potenţialului său biopsihic individual” (I.Nicola, 2003, p.25).
De asemenea educaţia este un ansamblu de acţiuni desfăşurate în mod deliberat într-o societate, în vederea transmiterii şi formăeii, la noile generaţii, a experienţelor de muncă şi viaţă, a cunoştinţelor, comportamentelor şi valorilor accumulate de oameni până în acel moment.(Dicţionar de pedagogie, 1979).
Aşadar, educaţia reprezintă un proces complex prin care agenţii specializaţi acţioneazţ asupra individului, în raport cu cerinţele impuse de societate, acţiune care are ca scop transformarea individului în personalitate autonomă, creativă, capabilă să se integreze în societate.
Legea educaţională are ca viziune promovarea unui învățământ orientat pe valori, creativitate, capacități cognitive, capacități volitive și capacități acționale, cunoștințe fundamentale, competențe și abilități de utilitate directă, în profesie și în societate. Misiunea asumată de lege este de formare, prin educaţie, a infrastructurii mentale, a societăţii româneşti, în acord cu noile cerinţe.
Norme educaţionale. Desfăşurarea înalt calitativă a activităţilor dintr-un domeniu este direct condiţionată, printre altele, şi de sistemul principiilor, normelor şi regulilor acelui domeniu, cu alte cuvinte de normativitatea domeniului respectiv. Cu cât aceste aspecte normative sunt mai bine închegate, cunoscute şi respectate de câtre actorii decidenţi şi practicieni ai domeniului în cauză cu atât aceştia pot realiza activităţi şi acţiunii mai eficiente şi mai eficace. Desigur, educaţia nu este un domeniu de excepţie din acest punct de vedere al normativităţi unui domeniu, dar putem întelege ansamblul principiilor, normelor şi regulilor ce reglementează modul de structurare şi de acţiune optimă în cadrul acelui domeniu. Astfel, normativitatea presupune un ansamblu de elemente reglatoare, fiecare cu un anumit grad de generalitate.
Principiul predării interdisciplinare a conţinuturilor învăţământului primar
"Intedisciplinaritatea este un proces de cooperare, unificare şi codificare unitară a disciplinelor ştiinţifice contemporane, caracteritic actualei etape de dezvoltare a cunoaşterii ştiinţifice, în care fiecare disciplină îşi păstrează autonomia gnoseologică, specializarea şi independenţa relativă şi în acelaşi timp se integrează în sistemul global de cunoştinţe", spunea A. Becleanu Iancu.
In mod tradiţional, conţinutul disciplinelor şcolare a fost conceput cu o accentuată independenţă a unor discipline faţă de altele, adică fiecare disciplină de învăţământ să fie de sine stătătoare. Astfel, cunoştinţele pe care elevii le acumulează, reprezintă cel mai adesea un ansamblu de elemente izolate, ducând la o cunoaştere statică a lumii. Aceste aspecte sunt în contradicţie cu varietatea mare a legăturilor şi interacţiunilor dintre fenomene şi cu caracterul dinamic al acestora.
În condiţiile actuale, în care profesorii trebuie să creeze programe, interdisciplinaritatea în cadrul unei arii curriculare poate constitui un punct de plecare. Având în vedere cele arătate mai sus, cred ca interdisciplinaritatea constituie un principiu ce trebuie aplicat, o modalitate de gândire şi acţiune, ce decurge din evoluţia ştiinţei şi a vieţii economico-sociale.
Conceptul de principiu didactic. Se ştie că educaţia constituie, în cea mai mare parte, un demers intenţionat, orientat în chip conştient către concretizarea unor finalităţi bine precizate. Caracterul teleologic al educaţiei este imprimat şi de corelarea acţiunilor ce se derulează cu o serie de reguli şi norme cunoscute şi aplicate de către cadrele didactice.
Normativitatea educaţiei se poate situa la mai multe niveluri:
a) normativitatea instituţională, asigurată prin cadrul legislativ existent la un moment dat; aceasta ţine mai mult de factorul politic şi este mai puţin controlată de manageri sau profesori;
b) normativitatea funcţională, de ordin didactic, deontologic, praxiologic, care ţine de competenţa cadrelor didactice care dispun de largi posibilităţi de accentuare sau de combinare a unor norme în acord cu activităţile pe care le creează şi le realizează.
Definind didactica drept artă de a învăţa pe alţii bine, Comenius a arătat că a învăţa pe altul înseamnă a ştii ceva şi a face şi pe altul să înveţe să ştie repede, plăcut, temeinic. Mijloacele pe care le propune sunt exemplele, regulile, aplicaţiile generale sau speciale, care ţin cont de natura obiectelor şi a temelor de învăţat, ca şi de scopuri. Obiectivul principal al didacticii este sintetizat astfel: “Didactica noastră are drept proră şi pupă: să cerceteze şi să găsească un mod prin care învăţătorii, cu mai puţină osteneală, să înveţe mai mult pe elevi; în şcoli să existe mai puţină dezordine, dezgust şi muncă irosită, dar mai multă libertate, plăcere şi progres temeinic, în comunitatea creştină să fie mai puţină beznă, confuzie şi dezbinare, dar mai multă lumină, ordine pace şi linişte” (J. A. Comenius),
Principiile procesului de învăţământ (lat.: principium, care semnifică "început", "origine"): ansamblu de norme, reguli ce stau la baza procesului de învăţământ şi-i conferă acestuia eficienţă maximă. Esenţa procesului de învăţământ este reprezentată de triada: predare - învăţare - evaluare. De aici derivă triada planurilor de acţiune a principiilor: în predare - principii didactice; în învăţare - principii ale învăţării; în evaluare - principii ale evaluării.
Feedback-ul procesului de predare-învăţare se asigură prin examinare şi evaluare, proces în care sunt implicaţi deopotrivă cei doi agenţi ai procesului de învăţământ: elevul şi profesorul. Complexitatea şi importanţa procesului evaluării au impus un ansamblu de norme, reguli şi principii pe baza cărora se desfăşoară, şi de care ţin seama atât elevul cât şi profesorul.
În spatele unei relaţii oarecare, elevii pot fi învăţati sa sesizeze relaţii şi raporturi noi, să “vadă idei”. Astfel acest principiu ne invită la un dialog permanent între teoretic şi practic, la realizarea unei complementări între cunoaşterea intuitivă şi cea raţională, ca modalitate sigură de sporire a cunoaşterii şi experienţei.
În vederea realizării unui învăţământ modern s-a impus o organizare a procesului instructiv - educativ care să exprime trecerea de la centrarea activităţii pe ceea ce trebuie să facă cadrul didactic, la precizarea şi analiza a ceea ce trebuie sa fie capabil să facă un copil în urma instruirii. Pentru aceasta, “ a şti să facă”, “ a şti să înţeleagă” înseamnă să stabilească relaţii între diferite domenii de cunoaştere, ori verificarea acestor capabilităţi ale copilului presupune o abordare interdisciplinară a activităţii de predare.
Aşadar predarea este o artă, iar ca fiecare artă are tehnicile şi principiile ei. Şi în predare, învăţătorul trebuie să înveţe principiile de predare. Câteva dintre acestea ar fi: principiul dedicării, consider că, fiecare cadru didactic trebuie să se implice atât emoţional cât şi profesional pentru a opţine rezultatele dorite; principiul motivaţiei, necesită o încurajare atât din partea inspectoratului adică financiară cât şi din partea elevilor care dau dovadă de interes şcolar; principiul pregătirii, fiecare cadru didactic trebuie să fie pregătit înainte de a intra la cursuri, atât cu materiale didactice cât şi cu o mare baza de cunoştinţe; principiul înţelegerii, fiecare cadru didactic trebuie să dea dovadă de înţelegere faţă de elevi, dar şi faţă de instituţie; principiul concentrării, necesită dăruire şi implicare totală asupra activităţi desfăşurate; principiul organizării, cadrul didactic trebuie să fie un bun manager pentru aş-i organiza atât timpul cât şi activităţile desfăşurate; principiul explicării, consider că, fiecare cadru didactic trebuie să fie îngăduitor cu cei care pun întrebări, dar pregătit pentru a da raspunsuri concise; principiul evaluării, trebuie desfăşurat într-o evaloare pentru elevi cât şi a propriului cadru didactic; alte principii ar mai fi: simplificării, repetiţiei, aplicării, ilustrării, vizualizării, variaţiei, etc. Cred că cei ce le vor studia şi le vor pune în practică, vor avea o predare eficientă!
Pincipiul luări în consideraţie a particularităţilor de vârstă şi individuale
Aria de refereinţă a principiilor didactice. Teoretic, principiile didactice acoperă o largă sferă de acţiuni paiedeutice. Aceasta se explică prin faptul că procesul de învăţământ se caracterizează printr-un înalt grad de complexitate. În esenţă, el este un proces instructive, de vehiculare şi de asimilare a cunoştinţelor, informaţiilor; un proces educativ, de formare, prin intermediul celor asimilate, a capacităţilor intelecuale, morale, estetice şi fizice ale celor supuşi acestor influenţe; este un proces de comunicare între formatori şi elevi şi un proces de autocomunicare, de comunicare a formatorului sau elevului cu el însuşi, este în sfârşit un proces care se derulează în timp, începând cu gradiniţa de copii şi sfârşind cu instituţia şcoloară care finalizează la nivel susperior instrucţia şi educaţia elevilor, în cel mai fericit caz prin însuşirea unei profesiuni oarecare.
Pornind de la aspectul general al relaţiei educaţie-particularităţi de vârstă, evident, o primă cerinţă care se impune este studierea, cunoaşterea acestor particularităţi. Psihologia copilului, prin progresele ei, realizate mai ales în ultimul timp, oferă date preţioase şi concludente pe care se poate sprijini pedagogia, atât în stabilirea volumului şi nivelului cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor, cât şi în alegerea metodelor şi procedeelor, precum şi în găsirea celor mai adecvate forme de organizare a procesului de învăţământ. Sunt necesare însă aici câteva precizări.
O primă problemă se referă la faptul că în condiţiile în care educaţia permanentă devine o realitate din ce în ce mai evidentă, studierea particularităţilor de vârstă nu se poate opri doar la nivelul elevului - copil, ci ea este obligată a îmbrăţişa şi particularităţiile elevului - adult. Este vorba, în principal, de împrejurarea că odată cu înaintarea individului în vârstă, în determinarea particularităţilor lui psihice, scade ponderea factorilor ereditari şi creşte rolul celor de natură socio-culturală şi educatională, ceea ce face ca diferenţele individuale să fie deosebit de pronunţate în dependenţă de condiţiile în care trăieşte şi activează omul, iar studierea particularităţilor de vârstă pe microperioade să devină mai dificilă.
Un al doilea aspect al relaţiei particularităţi de vârstă - educaţie vizează caracterul acestei relaţii, adică modul în care educaţia se raportează la datele oferite de specificul vârstei. A fost o contrubuţie meritorie a curentului” educaţia nouă” de la începutul sec. XX, că a “ descoperit copilul şi a insitat asupra respectării naturii lui şi a stadiilor de maturizare psihică. Afirmaţia lui A Ferrière este concludentă în acest sens: “ Rolul cel mai important al şcolii este de a oferi copilului hrana de care el are nevoie, de a alege calitatea potrivită cu fiecare vârstă şi de a o prezenta unde şi când trebuie, nici prea devreme, nici prea târziu”. Dar limitele acestei concepţii în problema tratată s-au manifestat în exagerările ei de natură pedocentristă, în tendinţa de a baza procesul de învăţământ exclusiv pe interesele spontane ale copilului, fără a impune anumite eforturi voluntare, susţinute pentru impulsionarea dezvoltării. Necesitatea cunoaşterii şi a luării în considerare a particularităţiilor de vârstă nu înseamnă o subordonare totală a educaţiei faţă de aceste particularităţii, ci, dimpotrivă educaţia bazându-se pe nivelul dat al dezvoltării psihice e individului, este chemată ca prin forme şi metode adecvate să stimuleze, să accelereze realizarea potenţialului psihic al copilului. Rezultă că accesibilitatea învăţământului nu înseamnă respectarea pasivă a particularităţilor de vârstă, scutirea elevilor de efort, nu înseamnă urmărirea cu orice preţ ca activităţiile copiilor să fie întotdeauna facile şi plăcute. Dozarea, dificulatiilor, depăşirea anumitor greutăţi crescânde propusează cu adevărat dezvoltarea psihică a individului.
Accesibilitatea, care are mereu în vedere particularităţiile de vârstă ale elevilor, înseamnă, deci, punerea elevilor în faţa unor asemenea sarcini pe care ei să le poată rezolva printr-un efort. Ceea ce a fost greu pentru elevi, la un moment dat devine uşor după ce a fost asimilat.
Atât în activitatea didactică, cât şi în cea educativă, întotdeauna trebuie să avem în vedere tabloul variat al particularităţilor psihice individuale ale elevilor. De la simplul fenomen al rămânerii în urmăi la învăţătură a unor elevi de la dezvoltarea lor intelecuală, inegală, pâna la manifestarea unor interese, aptitudini şi talente speciale, de la anumite obişnuinţe negative, convingeri morale nejuste, până la unitatea între cunoştinţă şi conduită în spiritul înaltelor cerinţe ale principiilor eticii şi echităţii socialiste, deosebirile individuale între elevii unei clase se pot prezenta pe o scară largă şi deosebit de nuanţată. A nu cunoaşte şi a nu ţine seama de aceste deosebiri ar însemna o activitate educaţională lipsită de variatele ei efecte calitative.
În concluzie, principiile didactice sunt puncte de plecare cu valoare logică în conceperea şi desfăşurarea procesului de învăţământ. În ansamblul lor, principiile didactice exprimă respecaterea unitară, fără priorităţi, a urmatoarelor cerinţe: în ceea ce priveşte învăţământul preşcolar, e necesar ca instrucţia şi educaţia să respecte particularităţiile de vârstă şi individuale ale copiilor; toate activităţile la care sunt antrenaţi preşcolarii trebuie să se sprijine pe acceptarea liberă şi suficient motivată a acestora; activităţile de învăţare să faciliteze înţelegerea şi să asigure solicitarea efortului propriu al fiecărui copil; actul cunoaşterii să se întemeieze pe contactul direct al copilului cu obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare; învăţământul să fie conceput şi condus în aşa fel încât cunoştinţele, priceperile şi deprinderile să se înveţe într-o ordine logică, sistematică şi progresivă; diferitele cunoştinţe, pricepri şi deprinderi dobândite de copiii în procesul de învăţământ să fie asimilate în aşa fel, încât să dereze mult în memorie pentru a putea fi actualizate şi utilizate în împrejurări noi de viaţă cognitaivă.
Principiul diferenţierii şi individualizării curriculare
Vârsta şcolara mică sau copilăria mică este o perioadă marcată in primul rând de modificarea statului social şi mai puţin de modificări fundamentale de ordin cognitiv. Din foarte multe puncte de vedere, schimbarea de statut e dramatică, reprezentând un pas hotărâtor in viaţă. Copilul proaspăt intrat in şcoală are in faţă cel puţin două sarcini esenţiale: să stea cuminte în clasă şi să dobândească de acum înainte cunoştinţe formale.
Analizate separat, principiile didactice exprimă anumite cerinţe majore de care trebuie să ţină seama toţi aceia care concep şi conduc procesul de învăţământ. Fiecare cerinţă răspunde unei anumite necesităţi psihologice sau pedagogice, iar prin respectarea lor se conferă învăţământului temeiuri ştiinţtifico-metodologice de abordare sistematică, armonică a instrucţiei şi educaţiei. Ce ar însemna să se nesocotească sau să se încalce un anumit principiu didactic în practica educaţională? Ce ar însemna să se întâmple asta cu instituţia? Nu e nevoie de prea multe comentarii pentru a înţelege că învăţământul, in general, şi cel preşcolar în special, ar avea de suportat consecinţe neplăcute: s-ar încălca de la bun început principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale ale copiilor: preşcolarii nu ar putea fi antrenaţi la jocuri şi alte activităţi instructiv-educative; învăţarea nu s-ar putea desfăşura sistematic şi continuu.
Fazele recurente ale diferenţierii curriculum-ului. Elaborarea şi introducerea unui proiect de diferenţiere a experienţelor de învăţare a elevilor, în acord cu nivelurile lor aptitudinale, trebuie sa parcurgă, în general, următoarele faze recurente: viziunea; iniţializarea; conceptualizarea; expertizarea; climatizarea; planificarea; aplicarea; instituţionalizarea.
1. Viziunea pentru un astfel de program e interpretată ca viziune pentru schimbare, pentru optimizare, care nu merge neapărat de la un nivel naţional. De cele mai multe ori ea merge dintr-o şcoala, dintr-un colectiv de cercetare sau dintr-o catedră universitară.
2. Iniţializarea incepe în moementul în care viziunea se transformă in “misiune imposibilă” şi capătă o formă mai concretă prin conturarea unui plan-cadru.
2.1 În faza de conceptualizare sunt adoptate definiţiile de lucru pentru termenii cheie ai oricărui program educaţional special (talent, precocitate, accelerarea si îmbogăţirea studiilor, segregare). De asemenea, se abordează probleme ca: utilitatea programului pentru elevii talentaţi, cum vor recepta diferite segmente ale comunităţii aplicarea acestui program?; justificarea programului în termini de politică educaţională. Orice obiecţie sau rezervă din partea oricărui membru al şcolii în care se va introduce programul trebuie tratată cu toată atenţia, pe căi colaborative si transparente până la totala clarificare.
2.2 Pentru parcurgerea acestei faze se recurge la o comisie de expertizare si avizare a programului, formata din pedagogi preinformaţi în literatută şi praxisul domeniului cultivării aptitudinilor care vor analiza în detaliu condiţiile concrete ale şcolii unde se va aplica programul.
2.3 Climatizarea e primul pas în acceptarea reală, in fapt, a programului.
3. Planificarea presupune evaluarea nevoilor programului (o bancă de date despre nevoile elevilor, profesorilor, părinţilor)
4. Implementarea programului parcurge următoarele faze:
¤ Pregătirea
¤ Desfăşurarea
¤ Observarea
¤ Evaluarea
5. Instituţionalizarea marchează momentul în care programul special pentru elevii cu aptitudini supramedii e recunoscut şi încorporat în sistemul educaţional general.
Studiile ştiinţifice referitoare la efectele educaţiei timpurii preşcolare au scos în evidenţă o serie de elemente importante:
● Educaţia timpurie (incluzând educaţia preşcolară) are un efect pozitiv asupra abilităţilor copilului si asupra viitoarei sale cariere şcolare, în special pentru copiii proveniţi din medii socio-economice foarte defavorizate, în sensul că aceştia progresează în plan intelectual, dezvoltă atitudini positive faţă de învăţare precum şi motivaţia de a depune în viitor un efort real în şcoală. Pe de altă parte, s-a constatat că educaţia timpurie are un efect pozitiv asupra abilităţilor intelectuale şi sociale ale copilului, independent de mediul lui de provenienţă atunci când instituţiile preşcolare promoveaza cu adevărat calitatea, atât în ceea ce priveşte mediul fizic, cît si interacţiunile copil/adult.
● Mărimea grupei este, de asemenea, importantă. Unii autori consideră că 25 de copii este maximum, iar in clasa cu peste 25 ar trebui să fie prezenţi doi adulţi. De aceea, ratele înalte de personal, însoţite de cooperarea dintre adulţii responsabili cu educaţia copiilor şi o acţiune educaţională de calitate au efect asupra dezvoltării copiilor.
● Influenţa formării şi supervizării personalului asupra dezvoltării copiilor. Există trei domenii interdependente ale comportamentului adultului care are un impact asupra dezvoltării copilului:
- organizarea clasei pe grupe în diferite arii, permiţând copiilor să acţioneze individual sau în grupuri mici sau mai mari. Această formă de organizare are efecte pozitive asupra dezvoltării sociale şi a limbajului.
- introducerea unor tipuri diferite de material, accesobol şi adecvat copiilor, cu sugestii pentru activităţi structurate in jurul acestui material. Acest fapt dă posibilitatea copiilor să îşi dezvolte abilităţi sociale.
- implicare active a familiilor in educaţia si în promovarea participării lor.
În concluzie, este necesara organizărarea învăţământului şi a desfăşurării activităţilor şcolare adecvat trăsăturilor caracteristice unor grupuri de şcolari şi chiar specific fiecărui elev.
Principiul considerării copilului ca întreg
Creşterea se referă la schimbarea specifică de ordin fizic şi creşterea în dimensiune .
Dezvoltarea este definită ca sporirea în complexitate sau modificarea de la forme simple la forme mai complexe şi detaliate, a unui individ.
Odata cu trecerea timpului copilul dobândeşte cunoştinţe, achiziţionează deprinderi, dezvoltă comportamente adecvate adaptabile, se autodefineşte în raport şi cu ceilalţi.
După părerea mea indiferent de vârsta copilului, noi ca şi părinţi, cadre didactice sau simple persoane din jur trebuie să îi respectăm drepturile fiecărui copil, să-i asigurăm egalitatea şanselor la educaţie, chiar respectându-i valoarea lui, adică statutul de copil, astfel el îşi dezvoltă relaţiile cu semenii bazându-se pe: respect, politeţe, toleranţă, colaborare, încredere, onestitate. De exemplu: dacă un copil se confruntă cu stări de stres emoţional şi nu poate face faţă acestui stress, vor fi afectate capacităţile lui de a se dezvolta fizic şi de a învăţa.De aceea această problemă solicită atenţia copilului în întregime.
Abordarea holistică a dezvoltării copilului presupune, preocuparea permanentă a cadrelor didactice, pentru cunoaşterea copilului ca individualitate şi adaptarea programelor de educaţie la profilul individual al subiectului educaţiei. După părerea mea caracterul unic al personalităţii copilului este dat de specificul nevoilor individuale de cunoaştere şi formare a copilului considerate punct de start al intervenţiei educaţionale.
Dreptul copilului de a fi ascultat şi a i se oferi ocazia să-şi exprime opiniile implică responsabilităţi pentru adult: să încurajeze, să asculte, să ghideze discuţiile colective, să formeze la copii deprinderi de comunicare, deşi uneori adultul nu conştientizează cât sunt de importante aceste aspecte.
Comportamentele de joc ale copiilor sunt fundamentul creativităţii la vârsta adultă. După cum spunea J.Chateau: “Copilăria este ucenicia necesară vârstei mature, iar prin joc copilul îşi modelează propria sa statuie.” Noi ca şi viitoare cadre didactice ar trebui să mergem pe principiul: cu fiecare copil pe care îl educăm câştigăm un om înţelept în societatea noastră.
Este cunoscut că: percepţia, memoria, gândirea, limbajul, imaginaţia, atenţia, voinţa prezintă particularităţi şi niveluri de dezvoltare diferite de la o vârsta la alta. Dată fiind această realitate psihologică se impune cerinţa ca “ profesorul să ţină seama de aceste particularităţi de nivelul de dezvoltare psihică şi de pregătirea elevilor în procesul de transmitere a cunoştinţelor şi de formare a priceperilor şi deprinderilor.
Ca şi concluzie eu susţin faptul că trebuie să avem mare grijă în ceea ce priveşte exprimarea liberă, dar şi expresiile pe care le utilizăm frecvent atunci când avem în preajma noastră copii.
Principiul respectării depline a drepturilor copilului
Noi credem şi declarăm că fiecare copil are dreptul fundamental la educaţie fiecare copil trebuie sa i se ofere şansa de a ajunge la un anumit nivel şi a se putea păstra la un anumit nivel acceptabil de învăţare. Sistemele educaţionale ar trebui proiectate şi programele educaţionale implementate în aşa fel încât să ţină seama de marea diversitate a copiilor.
În 1990, la Janutien, Tailauda, s-a lansat o nouă direcţie a politicilor educaţionale în lume “ EDUCAŢIA PENTRU TOŢI”.
Acest motto în 1994 la Salamanca unde “ EDUCAŢIA PENTRU TOŢI” a fost definita ca “acces la educaţie şi calitate a acestuia pentru toti copiii” obiectiv care presupune asigurarea posibilităţilor participării la educaţie a tuturor copiilor, indiferent de cât de diferiţi sunt ei şi se abat prin modelul personal de dezvoltare de la ceea ce societatea consideră a fi normal.
În dicţionarul pedagogic, “şansa la educaţie” presupune un proiect care solicită posibilităţi şi condiţii capabile să asigure concordanţa între potenţialul native şi sistemul de influenţe educative în procesul formări personalităţii în diferite etape de dezvoltare (Dicţionar de pedagogie ED. 1979). Referindu-se la principiile noii paradigme a educaţiei, Bruno Wurtz aminteşte în 1992 principiul egalitarist, fie flexibilitatea şi integrarea vârstelor, referindu-se la faptul că ritmurile învăţării în materie pot fi diferite, datorită diversităţii individuale.
Bernard Schwartz consemnează în 1976 faptul că egalizarea şanselor de reuşită în învăţământ nu înseamnă promovarea unui egalitorism, a unui “tratament identic pentru toţii în numele egalităţii” ci din contră egalizarea înseamnă ”a oferi fiecărui individ un ritm şi forme de învăţământ care să ise potrivească”.C. Cucoş împarte acest principiu în două “referindu-se astfel la principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale şi la principiul accesibilităţii cunostinţelor, priceperilor şi deprinderilor. Acelaşi principiu este văzut de I. Jinga şi de E. Istrate ca principiul accesibilităţii şi luării în considerare a particularităţilor de vârstă şi individuale ale elevilor, în timp ce I. Nicolae se referă (la) în lucrările sale la principiul accesibilităţii sau ale orientării după particularităţiile de vârstă şi individuale ale elevilor, iar V. Tracovnicu şi V. Popeauga îl numesc simplu (şi) în 1973 principiul accesibilităţii. Astfel învăţarea se va face în raport cu “zona celei mai apropiate dezvoltări” şi se va da copilului maximum din ceea ce el poate sa asimileze la un anumit moment dat şi care îi permite dezvoltarea psihică în perspectivă.
Educatorul trebuie să pornească de la datele personale ale copilului şi să nu forţeze nepermis de mult peste limitele pe care le îngăduie vârsta şi caracteristicile individuale. Totul va fi organizat pe măsura minţii, a memoriei şi a limbii (Comenius 1632). Nu ne putem juca sau nu putem face experienţe cu mintea şi sufletul copiilor (C. Cucos 1996).
Esenţa acestui principiu vizează adaptarea conţinuturilor şi a intermediarilor transmiterilor la particularităţiile de vârstă şi individuale, pe cât este posibil într-un sistem instituţionalizat, deoarece “oricine poate învăţa orice, la orice vârstă”, cu condiţia ca acel conţinut să-i fie prezentat într-o formă accesibilă ( J. Bruner).
Egalizarea şanselor de reuşită în învăţământ devine astfel posibilă prin acţiunea a doi factori pedagogici (contestaţi dupa S.Cristea): cunoaşterea psihologică a elevului şi valorificarea “psihodiagnozei şi diacnosticului diferenţial în direcţia proiectarea unui model al învăţării depline”.
Şcoala este astfel “obligată” să crezee condiţii adecvate pentru a da posibilitatea fiecărui elev să-şi realizeze propria lui dezvoltare optimă (J.Bruner). Fiecare copil are un potenţial educativ înnăscut care trebuie doar descoperit şi activizat.
Aceasta este misiunea sfântă a şcolii, a educatoarelor, deoarece după, cum spunea Comenius “e îndoielnic să existe o oglindă atât de muradărită , încât să reflecteze totuşi imagini într-un fel oarecare; e îndoielnic să existe o tablă atât de zgrunţuroasă încât să nu putem scrie totuşi ceva pe ea. Dacă se întâmplă însă ca oglinda să fie plină de praf sau pete, înainte de a se folosi de ea trebuie să o ştergem, iar o tablă prea zgrunţuroasă trebuie să o dăm la rindea.”
Pincipiul educaţiei preşcolare şi al educaţiei la vârsta şcolară mică
CONCEPTUL DE PRINCIPIU DIDACTIC . Se ştie că educaţia constituie un demers orientat în chip conştient către concretizarea unor finalităţi bine precizate.
Principiul didactic se referă la acele norme orientative, teze generale cu caracter director, care pot imprima procesului paiedautic, un sens funcţional, asigurând prin acesta, o premisă a succesului, în atingerea obiectivelor propuse. Principiul constituie constanta
PRINCIPIUL PREDĂRII INTERDISCIPLINARITĂŢII. Tendinţa de organizare interdisciplină a conţinutului învăţământului, reprezintă o constantă
PRINCIPIUL EDUCAŢIEI PREŞCOLARE. Teoria educaţiei formulează o serie de norme imperative, categorice, menite să orienteze şi să ghideze activitatea de predare, învăţare, evaluare, desfăşurate în cadrul procesului de învăţământ.
Acest principiu teoretizează din ce în ce mai frecvent ca un segment important al educaţiei permanente a individului. Educaţia copiilor de vârsta preşcolară, recunoaşte şi aplică nuanţat acest ansamblu de principii pedagogice şi didactice în proiectarea şi desfăşurarea activităţii instructiv-formative din gradiniţă.
În învăţământul preşcolar, abordarea interioara a conţinutului este o necesitate, dată de nevoia firească a copilului preşcolar de a explora mediul înconjurător. Această preocupare este pe deplin întâmpinată în condiţiile structurării interioare a curriculumului. Studierea integrată a realităţii îi permite copilului explorarea în mod global a mai multor domenii de cunoaştere, respectiv categoriile de activitate prevazute în programă. Aceste domenii sunt subordonate unor aspecte particulare ale realităţii înconjurătoare.
PRINCIPIUL DIFERENŢIERII ŞI INDIVIDUALIZĂRII CURRICULUMULUI
Cerinţa tratării diferite şi individualizate a copilului în procesul instruirii educaţionale, vine cu o recomandare firescă odată cu recunoaşterea diferenţierii notabile, în ceea ce priveşte caracterul funcţionalităţii intelectuale, ritmul de dezvoltare al modificabilităţii cognitive, profilul socio-afectiv, potenţialităţile psihofizice native.
PRINCIPIUL CONSIDERĂRII COPILULUI CA UN ÎNTREG
Acest principiu integrează cele mai multe din principiile generale formulate în documente curriculare. Acestea privesc organizarea şi funcţionarea învăţământului preşcolar. Este principiul educaţiei globale şi individuale şi se referă la dezvoltarea în cadrul procesului de învăţământ a tuturor dimensiunilor personalităţii copilului. Se referă la respectarea dreptului copilului la educaţie, asistenţă socială, ocrotire şi supraveghere, find principiul care cooperează cu familia şi comunitatea locală.
În cadrul acestui principiu se disting două dimensiuni ale acestui caracter unitar. Cele două dimensiuni sunt: internă şi externă. Fiecare dintre acestea sintetizează caracteristici care influenţează reciproc şi contribuie integral, la evoluţie, într-o anumită direcţie a copilului, supus educaţiei.
Diferenţierea şi individualizarea curriculumului, trebuie să constituie o preocupare permanentă a profesorului pe parcursul întregului proces de învăţământ. Această procupare se manifestă prin maniera particulară de proiectare, organizare şi desfaşurare a activităţii instructiv- formative.
PRINCIPIUL RESPECTĂRII DEPLINE A DREPTULUI COPILULUI
Acest principiu reprezintă centrarea procesului educaţional asupra copilului. Este un principiu deplin acceptat al educaţiei contemporane, şi presupune preocuparea permanentă a cadrelor didactice pentru cunoaşterea copilului, ca individualitate, adoptând programul de instruire şi formare la profilul individual al subiectului.
Normele oganizării şi desfăşurării procesului de învăţământ preprimar, invită la întelegerea copilului, pe de-o parte ca o personalitate complexă ce integrează trăsături unice, iar pe de altă parte, ca un exponent al unui spaţiu socio-cultural închegat.
BIBLIOGRAFIE:
Stan, C. (2001), Teoria educaţiei. Actualitate şi perspective, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Nicola I. (2003) Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti
Dicţionar de pedagogie (1979), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
http://administraresite.edu.ro/index.php?module=uploads&func=download&fileId=12614
„Pedagogie „- Constantin Cucos Editura Polirom 2006
Bruner J. S., Pentru o teorie a instruirii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.
Kenzie N. M., Eraut M., Jones H. C., Arta de a preda şi arta de a învăţa, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.
Pavel Mureşan, Legi, principii şi reguli ale învăţării eficiente, în vol. "Învăţarea eficientă şi rapidă", Editura Ceres, Bucureşti, 1990.
Revista scolara-Manual folosit in invatamantul prscolar.
Manualul de “Pedagogie preşcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1994
“Pedagogie” Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1979
“Didactica generală” Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1974
“Principiile didactice în viziunea contemporană” Revistă de pedagogie 5/1976
“Studii de psihologia învăţării” Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1975
“Didactica psihologică” Editura Didactică şi pedagogică Bucureşti 1973
Psihopedagogia succesului- Carmen Cretu ; Editura Polirom pg: 107-109
Pedagogie prescolara didactica(manual pt scoli normale, clasa a XI a, specialitatea educatoare)-Hristu Barbu, Alexandra Mateias, Elena Rafaila, Eugenia Popescu, Filofteia Serban; Editura didactica si prdagogica, R.A- Bucuresti 1994
Ghid de bune practici pentru educaţia timpurie a copiilor de la 3 la 6/7 ani.
Educaţia părinţiilor. Strategii şi programe I. Bunescu, G. Alecu- Editura didactica si prdagogica Bucureşti
S. Cristea- Fundamentele pedagogiei ale reformei învăţământului Editura didactica si prdagogica. Bucureşti 1994
C. Cucoş “Pedagogie” Editura Polirom Iaşi
Jinga I ; Istrate E “Pedagogie” Editura All 2001
VrasmasE. “Şcoala pentru toţii” materialul pentru studenţi
Adina Glava si Glava Catalin – „Introducere în pedagogia preşcolară”
AUTORII: Moldovan Maria, Chira Dora Alexandra,
Bora Anuţa, Szekely Mariana, Oul Anuţa,
Doboş Florica, Călus Florina Maria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu