Animism

         Atribuire de propietăţi psihice unor obiecte înanimate şi comportamentelor lumii fizice.                                                                       

         Mulţi dintre noi ne amintim de copilărie, care a lăsat în sufletele noastre amintiri frumoase,aşa că eu, vreau să spun despre copilărie mai ales între vârstele de 7 până aproximativ la 12 ani.

         De ce îmi doresc să vorbesc desprea copilărie? Ei bine, vreau să vorbesc de animism la preşcolari, dar înainte de a lua exemple de animism la copiii pe care i-am avut în vedere,

mi-am dorit să vorbesc mai întâi despre mine, despre perioada copilăriei mele  de care acum când privesc înapoi îmi dau seama de faptul că gândeam într-o formă animistă, aşa cum cred că la mulţi dintre noi ni s-a întâmplat, doar că noi nu ştiam că acesta este animism.

         Îmi amintesc că pe la vârsta de aproximativ 8 ani, când încercam să-mi deprind un scris cât se poate de frumos şi ordonat, aveam impresia că celelalte litere sunt supărate pe mine pentru că nu le-am scris ca şi pe vecinele lor, iar eu încercam să le scriu pe toate frumos ca să nu fie supărate una pe cealaltă şi nici pe mine. Aceasta e o formă de animism, deoarece eu le dădeam viaţă literelor, în mintea mea eu comunicam cu ele. Acum îmi dau seama că pentru mine a fost un lucru constructiv, pentru că aşa mi-am deprins un scris cred eu, frumos. Bineinţeles că această perioadă de animism a dispărut în clasele mai mari. O altă formă de animism de care îmi amintesc era chiar la o vârstă mai mare aproximativ 12 ani, când credeam că hainele sunt supărate pentru că pe unele dintre ele nu le îmbrac şi aveam impresia că se plictiseau stând în dulap fără a fi utile, sau pantofii erau deranjaţi că uneori uitam să le lustruiesc,  manualele şi caietele pe care trebuia să le aranjez la locul lor, pe mine şi aceasta m-a ajutat, deoarece am devenit mai ordonată.

        Cu siguranţă mai sunt persoane care vă regăsiţi în cele de mai sus, poate la dumneavoa-

stră animismul s-a manifestat în alte forme, dar eu cred după ce am avut ocazia să citesc depre animism din cele relatate de marele psiholog Jean Piaget, că de fapt animismul e perioada în care copiii pot să se bucure de imaginaţie, să creadă în lucruri care atunci când vor fi mai mari şi mai ales adulţi să-şi dorească să fi fost aşa cum credeau ei când erau copii, aceasta e părerea mea.

       Acum aş vrea să vorbesc depre animismul pe care l-am întâlnit la preşcolari. Am dorit să fac un test, alegând copii de 2 ani şi jumătate, 4 ani, 5 ani respectiv 6 ani şi jumătate, la care le-am adresat întrebări pe care le-am preluat de la psihologul sus amintit.

     M.- 2 ani şi jumătate. În momentul în care s-a lovit de pătuţ şi a început să plângă, a venit la mine şi mi-a spus să bat pătuţul pentru că l-a lovit. Atunci când eu am lovit pătuţul, el s-a oprit din plâns, spunându-mi că acum i-a trecut durerea. Eu l-am întrebat dacă crede că pe pătuţ îl doare, iar el mi-a răspuns scurt: „Da, îl doare.”

     A.- 4 ani. Am întrebat-o dacă lovesc masa, ea simte? Ea îmi răspunde: „Nu, nu simte.” De ce nu simte? „Pentru că nu e om. ” Dar luna, crezi că te urmăreşte? „Nu, ea nu mă urmăreşte, stă tot în acelaşi loc şi nu mă poate vedea, doar eu o pot vedea pe ea.” Iar apoi puţin supărată îmi spune că eu nu-nţeleg că viaţă au doar oamenii şi animalele?

     R.- 5 ani. O întreb ce crede dacă lovesc masa o să simtă? Ea îmi răspunde: „Nu, nu simte.” De ce crezi tu că nu simte? „Pentru că nu are viaţă.” Dar luna, ne urmăreşte? „Nu, ea rămâne în acelaşi loc, noi suntem cei care ne învârtim în jurul ei şi de aceea credem că ea ne urmăreşte, dar de fapt nu este aşa.”

      G.- 6 ani şi jumătate. Masa simte dacă o loveşti? „Da, simte, deoarece ea are viaţă.” De ce crezi tu că are viaţă? „ Pentru că masa e făcută din lemn, şi lemnul are viaţă, el are tulpină şi creşte.” Îmi spune că lemnul are viaţă, copacul simte, dacă îl loveşti îl doare, doar că noi nu ştim că îl doare pentru că el nu poate să spună ‹au› , dar el are viaţă, numai omul nu ştie, dar copacul trăieşte. Spune un exemplu cum că odată un copac a fost lovit de un copil, dar Dumnezeu l-a pedepsit pe acesta pentru că şi copacul are viaţă.

Dar luna, te urmăreşte? „Da.” De ce crezi tu că te urmăreşte? „Pentru că dacă eu mă duc într-o parte, ea vine după mine, are ochi care mă vad.”Ai văzut tu că luna are ochi? „Da noaptea când mă pun în pat mă uit la lună şi îi văd ochii, nasul şi gura, dar sunt foarte mici, trebuie să te uiţi atent să poţi observa.” Dar eu zic că luna nu are ochi, deci nu te poate vedea. „Ba da are, doar că tu nu-i poţi vedea, la fel şi stelele”, mă cheamă la geam ca să-mi arate.

        Observăm că în cazul lui G., animismul e mai prezent decăt la surorile lui mai mici.

        Acum la sfârsit vreau să dau căteva exemple de animism pe care le-am observat stând în preajma copiilor. Copiii stând la masă pentru a lua micul dejun, unul dintre ei nu voia să mănânce sandvici-ul, deoarece era atras de iaurtul care urma să-l mănânce după ce termina sandviciul. Băieţelul are 2 ani, fraţii lui mai mari îi spun că dacă nu va mânca sandvici-ul, iartul îl va mânca înaintea lui, iar el supărat a venit la mine să-mi spună să îl ajut să mănânce. El a crezut că iaurtul îi va mânca sandvici-ul. Tot aceeaşi copiii, seara când să se pună la somn, îmi spun că nu pot dormi pentru că ei o văd pe baba din desenele animate cu Albă ca zăpada în stele, deşi în momentul în care au vizualizat desenele animate nu erau speriaţi de babă.

       Aceasta este experienţa pe care am primit-o, studiind animismul descris de Jean Piaget, iar eu punând în practică cu copiii mai sus descrişi, la fel ca şi trăirile din momentele copiilăriei mele, le-am redat aici şi eu sper ca petru unii dintre cititori să le fie de ajutor, atât pentru ai înţelege pe copiii noştri care în majoritatea cazurilor este prezent animismul, cât şi pentru noi care am trecut de vârsta copilăriei.