IMPORTANŢA GRĂDINIŢEI ÎN VIAŢA COPILULUI

1.    IMPORTANŢA GRĂDINIŢEI ÎN VIAŢA COPILULUI

            Vârsta preşcolară este, fără indoială, temelia educativă a întregii vieţi. Datorită vârstei mici, educaţia preşcolară capătă un caracter specific. Această perioadă, ca îngrijire şi educaţie, formează temelia întregii vieţi de mai târziu. La reuşita copilului în viaţă contribuie, în egală măsură, principalii factori educativi: familia, grădiniţa şi şcoala. Asigurarea unui parteneriat real între aceştia, implicarea tuturor în realizarea unei unităţi de cerinţe va duce implicit la o educaţie corectă a copiilor, la evitarea erorilor în educaţie şi la soluţionarea problemelor inerente care apar.

Grădiniţei, ca primă verigă a sistemului de invăţământ, trebuie să i se acorde o mare atenţie. Învăţământul preşcolar a dobândit un conţinut instructiv-educativ cu discipline care se desfăşoară după o programă minuţioasă şi care urmăreşte realizarea unor obiective precise privind pregătirea copilului preşcolar pentru integrarea uşoară şi rapidă  în activitatea de învaţare.

Şi copilul preşcolar învaţă dar pentru el, învăţarea este un joc. Învăţarea şcolară, oricât de liberă ar fi, are totuşi rigorile ei, efort mai susţinut, disciplina de muncă riguroasă etc. Educaţia preşcolară, instituţională este un act psihologic şi deosebit pentru egalizarea şanselor, pentru perfecţionarea activităţii de instrucţie şi educaţie în vederea înlăturării eşecurilor şcolare şi a abandonului şcolar.

Un rol important în debutul şcolar îl va avea întotdeauna instituţia preşcolară, ea fiind o etapă intermediară, indispensabilă. Integrarea copilului în forma de colectivitate preşcolară comportă un prim efort de adaptare la viaţa socială şi totodată extinderea mediului social accesibil copilului. Integrarea copilului în şcoală presupune mai întâi formarea unor prezentări corecte despre şcoală care să le permită preşcolarilor o adaptare afectiv-motivaţională la mediu şcolar. Concurând alături de şcolari se înlătură reticenţa preşcolarilor şi îi face să-şi încerce puterile, să demonstreze că sunt pregătiţi pentru şcoală.

Realizarea dezideratelor a idealului educatoarelor este condiţionată de colaborarea mai strânsă între grădiniţă şi şcoală. Activitatea educatoarelor şi învăţătorilor trebuie să se împletească. Tonul puternic afectiv ce o caracterizează pe educatoare trebuie să se împletească cu relaţia mai autoritară a învăţătoarei. Dădăceala exagerată nu ajută copiii, îi formează dependenţi de educatoare. Trebuie să cântărim cu atenţie cât şi cum îi ajutăm pe copii. Sub aspectul evaluării, evoluţiei şi randamentului şcolar aprecierile, recompensele, simbolurile oferite de educatoare trebuie să se completeze cu evaluarea apreciată în calificative de către invăţător.

Un alt obiectiv în vederea integrării copilului în activitatea de tip şcolar constituie permanenta legătură a grădiniţei cu familia-cea care constituie de fapt primul model al copilului. Educaţia în familie ocupă un loc important în formarea 'puiului de om' care trebuie să găsească aici condiţii de dezvoltare fizică, perceptivă, intetectuală, personală şi socială. Din primii ani de viaţă personalitatea 'adultului de mai tarziu' prinde contur şi se manifestă prin elemente concrete cum sunt: temperament, caracter, însuşiri, capacităţi, abilităţi şi aptitudini.

„Cei 7 ani de acasa” sunt hotărâtori în procesul de adaptare şi integrare la viaţa socială şi aşa marcată de influenţele mediului socio-economic. Familia este instituţia primordială unde copilul dobăndeşte cea dintâi şcoală a vieţii. Nu intâmplător părinţii sunt gata să-şi spună cuvântul chiar şi în cele mai dificile probleme de educaţie. Faptul este explicabil: de la părinţi au învăţat în primul rând tot ce ştiu până când copilul este adus într-o instituţie de învăţământ.

Familia trebuie să asigure sentimentul de confort şi siguranţă. 0 ambianţă frământată de tensiuni familiale, lipsită de afecţiune, stare de indiferenţă, cu acte de violenţă vă duce la reacţii de inadaptare.

2. ŞCOALA ŞI FAMILIA - factori de educaŢie permanentĂ pentru integrarea copilului În societate

Familia este prima şcoală a copilului. Ea este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei ramân, uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia. Familia ocupă un loc aparte în sistemul instituţional al educaţiei. Acţiunea ei pe întreaga perioadă a dezvoltării include şi toate laturile formării personalităţii. Ea reprezintă unul din mediile de socializare şi educare din cele mai complete datorită posibilităţilor ce le are de a-l introduce pe copil în cele mai variabile situaţii şi de a acţiona asupra lui prin cele mai complexe şi fireşti mijloace. Şcolarul are nevoie acasă de un cadru general de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Pentru aceasta el are nevoie de părinţi calmi, înţelegători, afectuoşi, destul de maleabili în raporturile cu copilul fără a da dovadă de slabiciune. El are nevoie să simtă că părinţii se ocupă de el, că iau parte la micile lui necazuri şi la problemele care îl interesează şi că nu se dezinteresează de ceea ce se întamplă la şcoală. Dar în acelaşi timp el are nevoie de un cadru de disciplină destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-şi închipuie că libertatea lui este fără margini. Ei, copiii care răsar asemenea florilor, cresc ocrotiţi de dragostea părintească. Se înalţă vegheaţi de căldura familiei unde învaţă primele taine ale lumii înconjurătoare. Află ce este bine şi rău, cum să se poarte frumos. Părinţii şi educatorii contribuie, în strânsă colaborare, la ridicarea nivelului educativ al elevului integrat în colectiv. Reuşita acestei acţiuni presupune însă o cunoaştere specială a fiecărui copil.
Factorul decisiv în succesul şcolar îl reprezintă raportarea corectă a realităţii în existenţa activităţii comune familie-şcoală. Sunt necesare sisteme complexe de dezvoltare a responsabilităţilor individuale şi colective, în concordanţă deplină cu preocupările, interesele, deprinderile şi aptitudinile fiecărui copil. Procesul de colaborare cu părinţii asigură atingerea scopului educaţional. Pornind de la necesitatea cunoaşterii copilului, şcoala impune colaborarea cu familia sub diferite aspecte. Urmărind aspectele comune, speciale şi diferenţiate pe care viaţa de elev o prezintă, părinţii pot completa, sprijini şi dezvolta personalitatea copilului cu o singură condiţie – colaborarea cu şcoala.

Educaţia îi favorizează o adaptare mai uşoară la mediul social ambiant şi-i indică drumul către cele mai înalte îndatoriri ale omului către societate. Întregul proces educativ trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune pentru copil şi în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor sale, oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele din familie. Familia constituie una din verigile sociale cele mai vechi şi mai stabile în care se conturează şi se formează caracterele; în familie se dezvoltă spiritul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „celor 7 ani de acasă”. Dacă toate aceste deprinderi nu s-au format în anii petrecuţi în familie va fi greu mai apoi, în şcoală sau şi mai târziu la vârsta de adult să se întreprindă ceva în acest sens, cu atât mai mult cu cât, dacă s-au format unele obiceiuri greşite sau trăsături negative de caracter, vor putea fi corectate cu mare greutate. Atât părinţii cât şi educatorii în timpul procesului de învăţământ trebuie să intervină în numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului, dar trebuie să o facă cu blândeţe, pentru că altfel poate duce la efecte contrare pentru echilibrul copilului şi pentru conturarea personalităţii sale. Actele de injustiţie ce i se fac de către cei din jur sunt greu tolerate. Prin structura lor copiii sunt naivi, sinceri şi cinstiţi şi este păcat să le alterăm aceste gingaşe trăsături morale prin intervenţii brutale – bătaia fiind exclusă din rândul metodelor educative .
         Colaborarea şcolii cu familiile elevilor se poate realiza la nivelul conducerii şi al cadrelor didactice. Cea mai frecventă şi mai indicată este păstrarea legăturii dintre şcoală şi familie la nivelul învăţătorilor, deoarece aceştia cunosc mai bine particularităţile individuale ale elevilor, condiţiile lor de viaţă, prieteniile, mediul familial şi social în care trăiesc, capacitatea lor intelectuală, randamentul la învăţătură, aptitudinile acestora.

3. ROLUL ACTIVITĂŢILOR EXTRACURRICULARE ÎN RELAŢIA ŞCOALĂ -

FAMILIE

Activităţile extracurriculare sunt o necesitate în modelarea personalităţii copiilor în cadrul procesului instructiv-educativ.  Este cunoscut faptul că personalitatea umana se îmbogăţşte şi se formeaza treptat, din aspecte cât mai cuprinzatoare ale lumii înconjurătoare. De aceea activitatea copilului nu trebuie să se limiteze la spaţiul şi timpul şcolar, acesta trebuie să ia contact cu mediul natural şi social ce presupune o gamă mai largă de relaţii, de comportamente. Astfel de activităţi corespund intereselor şi stărilor emoţionale ale copiilor: vizită la muzee, grădini botanice, zoologice, edificii de artă, la fabrici, excursii; spectacole pentru copii; concursuri pe diferite teme; editarea unor reviste; serbări şcolare şi obiceiuri specifice anumitor locuri. Toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la activităţile şcolare. Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. Dealtfel, în contextul actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar având în vedere şi faptul că mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară. Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru şcoală, părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un cadru pentru o continuă reevaluare. O serie de programe au încercat să promoveze o participare mai activă a părinţilor la activităţile şcolii şi au propus diferite forme de activităţi de colaborare. Anumite practici au drept obiectiv ameliorarea relaţiilor dintre familie şi şcoală: în cadrul acestor programe, părinţii contribuie la elaborarea şi realizarea unor activităţi care stimulează schimbul de informaţii şi care favorizează relaţiile interpersonale armonioase. În cadrul programelor vizând sprijinul şcolar, părinţii sunt invitaţi să se implice în conceperea şi susţinerea unor proiecte şcolare si a unor parteneriate . Scopul  parteneriatului dintre familie şi şcoală este  formarea şi consolidarea unor raporturi echilibrate între şcoală-familie-elev, în măsură să-i confere copilului sentimentul de siguranţă atât de necesar structurării armonioase a personalităţii sale, stabilirea unei relaţii de comunicare deschisă, continuă şi eficientă, găsirea soluţiilor de îmbunătăţire a comunicării cu copiii, determinarea implicării conştiente în educaţie, dezvoltarea competenţelor de lucru cu familia elevului. Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoală este nu numai recomandabilă şi chiar obligatorie, pentru că de multe ori, pe măsură ce copii evoluează, părinţii au de înfruntat mereu alte şi alte probleme, multe din ele inedite, iar şcoala are acumulată multă experienţă în soluţionarea unor probleme care se ivesc la o categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare. Şcoala a rămas punctul de pornire al orientării şcolare şi profesionale prin acţiuni de informare asupra posibilităţilor de continuare a studiilor, de detectare a intereselor profesionale şi a aptitudinilor, de discutare a criteriilor după care elevii îşi decid viitorul şi ponderii de implicare a părinţilor în alegerea şcolii şi a profesiei pe care copii lor o vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită de copil şi dacă aceasta din urmă are disponibilităţi intelectuale. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral estetic. A fi părinte este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Rolul de părinte este greu şi pretinde cunoştinţe teoretice şi practice de pedagogie, psihologie şi medicină; pretinde bunăvoinţa acestora de a învăţa continuu de la şi din viaţă, de a gândi, şi mai ales de a înfrunta situaţii imprevizibile şi pe care trebuie să le rezolve cu înţelepciune şi cu discernământ. Problemele pe care copiii le ridică în faţa părinţilor sunt adesea rezultatul unor preocupări sau frământări individuale şi la care aşteaptă un răspuns sau o soluţionare din partea părinţilor. Şi în aceste cazuri părintele trebuie cu răbdare, ascultându-l pe copil şi nu considerând „tabu” unele din problemele cel preocupă, să încerce să găsească cea mai simplă şi eficientă cale de rezolvare; la nevoie, cu abilitate poate temporiza un răspuns clar, timp suficient pentru a consulta semenii cu mai multă experienţă. Educaţia dată în şcoală se dovedeşte a fi o muncă irosită dacă familia este ostilă, indiferentă sau incapabilă să continue acasă eforturile educative făcute de dascăli în şcoală. În concepţia modernă de educaţie a copiilor nu se mai poate face o demarcare netă între îndatoririle şcolii şi cele părinteşti. Pentru a da roadele aşteptate şcoala are nevoie de sprijinul conştient şi colaborare cu  familia, familia aşteaptă însă de la şcoală completarea educaţiei de acasă, după norme şi metode psiho-pedagogice riguros concepute şi aplicate.

Bibliografie:
1. Şerbănescu, D.  – Exemplul în educaţia copiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967;
2. Stoian, M.       – Abecedarul părinţilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;
3. Nica I., Ţopa, L – Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi    Pedagogică, Bucureşti, 1974.

Studente:

1.      Andreica  Alina

2.      Andreica Crina-Mariana

3.      Andreica( Secara) Ana-Maria