Relații pozitive /negative la nivel familial
Ce este familia?
Din punct de vedere etimologic
cuvântul familie provine din latinescul
familia. Se regăseşte aproximativ în aceeaşi formă şi în limbile
italiană (famiglia), franceză (famille), germană (Familie). Conform DEX familia poate fi definită ca fiind forma
socială de bază, întemeiată prin căsătorie, şi care constă din soţ, soţie şi
din descendenţii acestora. În sens larg,
familia reprezintă totalitatea persoanelor care sunt înrudite prin căsătorie
sau sânge, respectiv fac parte din acelaşi neam, ceea ce înseamnă că familia
poate fi definită ca semnificând o succesiune de generaţii care au un strămoş comun, neam, seminţie. Putem
afirma că din punct de vedere istoric, familia semnifică o formă istorică de
comunitate umană, grup de persoane legate prin consangvinitate şi înrudire. În sens figurativ, familia poate
semnifica un grup de oameni strâns unit, legat prin interese şi idealuri comune.
Familia
reprezintă „o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai
mulţi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând, mai
mult sau mai puţin latura biologică şi/
sau cea psihosocială ”. (I. Mitrofan, C. Ciupercă , 1998, p.17)
Pentru a-și menține
stabilitatea și echilibru dinamic, familia folosește mecanisme de feedback
acestea fiind pozitive sau negative. Raportat la familie, feedback-ul pozitiv
este reprezentat de acțiuni întreprinse, de exemplu atunci când în funcție de
reacțiile copilului care merge la grădiniță sau la școală, părinții își
organizează stilul de viață (programul zilei de lucru, timpul liber, timpul
dedicat lecțiilor sau activități extrașcolare etc.). Feedback-ul negativ
reprezintă mecanisme cum sunt pedepsirea, învinovățirea, umilirea, cearta,
bătaia, folosite pentru corectarea comportamentelor greșite ale membrilor
familiei.
Unii dintre cei mai importanţi
factori care menţin familia unită sunt stima şi iubirea reciprocă, dorinţa
partenerilor de a duce o viaţă comună, implicarea acestora în creşterea şi
educarea copiilor, comunicarea autentică între membrii familiei, existenţa unei
locuinţe proprii şi a unor venituri satisfăcătoare. O familie armonioasă are un
mod de viaţă echilibrat datorită deschiderii şi dorinţei membrilor ei de a-şi
îndeplini în mod complet rolurile în cadrul familiei.
Vorbind
despre iubire nu putem să nu evindentiem faptul că acest semntiment este
sigurul care te face ,,să îi dorești în mod autentic binele celuilalt ,,după
cum spunea și autorul Andre Moureau există multe relații însă totodată există
și mai multe tipuri de iubire.Pentru că o
relație dintre o față și un băiat să fie echilibrată și sănătoasă
trebuie trebuie să cuprindă umpic din toate tipurile de iubire.Numai astfel
putem numi iubirea dintre cei doi parteneri o
iubire mătura,în care fiecare dăruiește puțin romantism,puțină
prietenie,puțină dragoste, tandrețe adică puțin din toate.
Se știe că în trecut bărbații erau capii
familiei,ei aduceau și întrețineau familia neimplicandu-se în viață familială
decât în cazuri extreme lăsând gospodăria și copiii în grijă femeilor.Astăzi se
știe că femeia trebuie să fie pe lângă o bună gospoina ,o femeie cu carieră sau
cel puțin să contribuie la întreținerea casei și a familiei,să fie o bună soție
și o persoană sociabila. În plus bărbatul astăzi este mult mai implicat și pus
la curent cu treburile familiei,cu problemele copiilor.
Lucrul interesant este defapt acela că deși acum comunicarea dintre
parteneri ar trebui să fie ideală ,nu este ci în majoritatea cazurilor din
lipsă de comunicare se ajunge la divorț.Sunt
cupluri ale căror relație a fost cuprinsă de neîncredere,infidelitate
sau pur și simplu nu s-au cunoscut niciodată cu adevărat înainte .Acum e timpul
să ne dăm jos măștile și să iubim sincer.Poate că nu vedem faptul că rată
divorțurilor crește alarmant și este mai mare tocmai datorită faptului că azi
femeia nu mai depinde de bărbat din punc de vedere material ,și își poate
crește singură copiii.Azi problemele și tensiunile sunt mult mai multe,mai mari și dese între parteneri,datorită
faptului că relațiile între cei doi parteneri au devenit mai complexe,dar și
faptului că aceste relații nu fac față
problemelor externe care influențează pe cele interne.
Un lucru ce
țin neapărat să- menționez este acela că între față/femeie și băiat/bărbat
există o serie de diferențe.Daniel Goleman (2001) explică în cartea să că
,,divergențele ce apăr într-un cuplu se datorează relației emoționale a lui și
a ei ,,.I. Mitrofan (1989,p.108) susține că ,,iubirea conjugală reală tinde de
a fi într-o oarecare măsură altceva, ea e creația a două personalități,una prin
intermediul celeilalte, ,, e un mod de a conviețui prin intercomunicare,
intercunoastere și intermodelare mutuală,,.
Ei bine
după cum spuneam în interiorul familiei se întâlnesc numeroase procese şi
fenomene familiale ca de exemplu: intercunoaşterea, comunicarea, cooperarea,
conflictul, competiția, negocierea, formarea unor coaliții, manipularea, etc.
Cele mai importante sunt intercunoșterea și comunicarea, ele stând la baza
formării și evoluției cuplului și familiei.
Intercomunicarea
Intercunoașterea începe între cei doi
parteneri atunci când se întalnesc, se plac, se îndragostesc (de cele mai multe
ori) și hotărăsc să se cunoască. Când ajung la concluzia că se cunosc suficient
şi dacă doresc formarea unui cuplu stabil ei se vor căsători. Procesul
intercunoasterii nu este finalizat, el continua si după căsătorie, atunci când
partenerii locuiesc împreună. Intercunoasterea este un proces
atât voluntar, conştient, dar şi involuntar, automat, acţiunile directe de
autodezvăluire şi dezvăluire reciprocă se succed şi se interpătrund, iar partea
involuntară constă în comportamentele obişnuite şi automate pe care fiecare
partener le realizează dându-i informaţii celuilalt despre el. Autodezvăluirea
şi dezvăluirea reciprocă au o mare importanţă în stabilirea intimitatii în
cuplu şi familie, astfel realizându-se stabilirea unor relaţii mai bune, mai
calde, mai deschise între parteneri, cât şi între părinţi şi copii, dar şi
facilitarea stimulării dragostei erotice, mai ales a dragostei profunde, mature.
Comunicarea
Există
o stransă legătură între intercunoastere şi comunicare, de aceea o comunicare
bună va duce la o intercunoaştere bună asigurând împlinirea şi satisfacţia
cuplului. Sunt două forme fundamentale de comunicare, cea verbală şi cea
nonverbală, ambele foarte utile în cuplu şi familie, reuşind reglarea
relaţiilor familiale şi reechilibrarea sistemului familial.
- sentimentele de afecţiune autentică ale membrilor familiei;
- abilităţi de gestionare ale unei comunicării asertive;
- onestitate şi diplomaţie în a afirma şi accepta adevărul;
- înţelegerea corectă şi acceptarea necondiţionată a mesajelor verbale
şi nonverbale primite de la ceilalţi membri;
- disponibilitate afectivă şi temporară în a asculta ce spun şi
ceilalţi;
- acceptarea dialogului atunci
când problemele celuilalt o reclamă;
- utilizarea unui limbaj, ton şi tonalitate adecvate situaţiei
comunicaţionale.
Se tinde spre o cooperare necesară a tuturor membrilor
familiei; coordonarea intereselor fiecăruia în folosul tuturor (identificare şi
cooperare).
Climatul familial este definit ca fiind o
,,formaţiune psihosocială foarte complexă, cuprinzând ansamblu de stări
psihice, moduri de relaţionale interpersonală, atitudini, nivel de satisfacţie
etc, ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de timp”. (Mitrofan,
I., Mitrofan, N.). Climatul familial este sinonim cu atmosfera sau moralul
grupului familial ca grup social mic.
Acest climat poate fi pozitiv (bun) sau negativ (rău) şi
se interpune ca un filtru între influenţele educaţionale exercitate de părinţi
şi achiziţiile psiho-comportamentale realizate la nivelul personalităţii
copiilor.
Relatii
pozitive la nivel familial.
Ocupându-se în cadrul unor
cercetări de influenţa climatului familial asupra randamentului şcolar al
copilului, M. Gilly precizează:
”Ipoteza noastră
fundamentală este aceea că, orice copil are nevoie de un cadru general de viaţă
în care să se simtă în siguranţă. Pentru aceasta el are nevoie de părinţi
calmi, înţelegători, afectuoşi, destul de maleabili în raportul lor cu copilul,
fără a da însă dovadă de slăbiciune. El are nevoie să simtă că părinţii se
ocupă de el, că iau parte la micile lui necazuri şi la problemele care îl
interesează şi că nu se dezinteresează de ceea ce se întâmplă la şcoală. Iar în
acelaşi timp el are nevoie de un cadru de disciplină destul de ferm pentru a
nu-l lăsa să-şi închipuie că libertatea lui e fără margini şi totodată, să ştie
că părinţii săi împărtăşesc amândoi, acelaşi nivel de exigenţă.”
(M. Gilly (1976), apud. Mitrofan, I., Mitrofan, N.).
,,Mediul familial- afirma Andre
Berge- îl satisface pe copil în măsura în care răspunde trebuinţelor sale
elementare adică în măsura în care este un mediu afectiv şi protector, dublă
condiţie indispensabilă pentru ca fiinţa tânără să înveţe să se construiască pe
sine, să se situeze în raport cu ceilalţi, să se ”polenizeze” din punct de
vedere sexual, efectuând fără pericol, primele sale experienţe sociale şi
sentimentale” (A. Berge, apud. Maria Voinea).
Comunicarea are un rol foarte
important în favorizarea unui climat familial pozitiv. Fiecare partener are
stilul propriu în comunicare într-o relaţie intimă, ceea ce conferă o notă de
complexitate dacă ne gândim că diferitele metode de comunicare se îmbină cu
stilurile specifice ale celor doi parteneri, formând un adevărat sistem de
comunicare. Un climat pozitiv favorizează îndeplinirea tuturor funcţiilor
cuplului conjugal şi grupului familial la cote înalte de eficienţă. ,,Câtă
încărcătură afectivă şi câtă căldură prezintă ,,acasă” pentru cei care
beneficiază într-adevăr de un climat favorabil! Aici ,,în sânul familiei”,
individul este aşteptat, este preferat, este înţeles, preţuit, respectat, i se
cere părerea, sfatul, opinia.” (Mitrofan, I., Mitrofan, N., 1991).
Dacă
toate acestea la un loc devin factori motivaţionali, ei determină creşterea
gradului de integrare a conduitei copilului în viaţă şi în activitatea
familială şi totodată, la sporirea unităţii şi coeziunii grupului familial.
Fiecare membru apartenent familiei se simte din ce în ce mai atras de ,,forţele
familiale centripete”, ceea ce determină creşterea gradului de stabilitate şi
de funcţionalitate a unităţii familiale. Familia fiind un mediu afectiv şi
protector asigură copiilor securitate, îngrijire, subzistenţă, sprijin material
şi moral.
Relaţia copil-părinte. În cursul dezvoltării ontogenetice, fiinţa umană
trece prin etape succesive care-i permit să treacă de la situaţia de dependenţă
totală (biologică şi socială) la cea de independenţă.
Perioada de gestaţie este relativ lungă la om (280
zile), timp în care creşterea embrionului şi apoi a fătului este vertiginoasă.
În această perioadă produsul de concepţie se află într-o dependenţă totală de
organismul mamei, relaţie ce a fost comparată cu parazitismul din biologie. În
momentul naşterii, prin secţiunea cordonului ombilical, nou-născutul devine
independent biologic, dar este încă foarte dependent social. El are nevoie de
prezenţa mamei, care este indispensabilă. Relaţia cu mama şi apoi cu familia
transformă copilul într-un individ independent social la sfârşitul
adolescenţei. Tânărul se poate separa însă de familie doar atunci când a
devenit şi independent economic. Perioada corespunde maturizării fizice,
cognitive şi sexuale şi este considerată a fi vârsta de peste 18 ani. Până la
această dată, copilul se află sub controlul familiei, care îşi propune să-i
rezolve toate nevoile lui, de la cele mai simple (hrană, îmbrăcăminte), până la
cele mai complexe (împlinirea personalităţii, program educaţional adecvat şi
integrarea socială). Abia după aceea sarcina familiei s-a incheiat.
Examinând situaţia cuplului părinţi-copii de-a lungul
timpului, se poate spune că deşi din punct de vedere al trecerii de la
dependenţă la independenţă a fiinţei umane nimic nu s-a schimbat, concepţia
societăţilor şi a diferitelor culturi referitoare la relaţia părinţi-copii şi
rolul de tutelă al familiei, a suferit modificări.
Copiii
necesită multă atenţie şi timp, iar aceasta ofertă în primii 3 ani este
crucială pentru dezvoltarea lor ulterioară. Experienţele precoce activează
sinapsele “adormite” la naştere. Astfel cortexul vizual dovedeşte nivele
remarcabile de activitate metabolică la vârsta de 2-3 luni, coincizând cu
fixarea privirii şi primul zâmbet social, cortexul frontal devine activ în
jurul vârstei de 6-8 luni, cortexul auditiv se activează la auzul vocii mamei
şi apoi a fenomenelor limbii materne. Învăţarea muzicii (cântatul la pian sau
la vioară) produce o modificare de lungă durată a circuitelor neuronale şi,
ulterior, judecata logico-matematică a acestor copii este net superioară celor
care nu au beneficiat de studii muzicale. Se demonstrează astfel că stimularea
postnatală, mai mult decât factorii înnăscuţi, au un rol primordial în
realizarea complexităţii activităţii creierului uman şi în ceea ce priveşte
unicitatea persoanei. Dacă un copil trăieşte într-o familie disfuncţională şi
este deprivat socio-familial, lobul temporal, locul unde sunt reglate emoţiile
se dovedeşte inactiv metabolic şi copilul va suferi nu numai cognitiv, ci şi
emoţional datorită lipsei de stimulare.
Există
în prezent pericolul scăderii/reducerii interacţiunii părinţi-copii. Tehnica
alimentaţiei artificiale a sugarului a devenit aproape impecabilă. Pe altă
parte, antrenarea femeilor în activitatea productivă ar putea să ducă la
scăderea numărului momentelor de interacţiune mamă-copil. Învăţământul medical
superior, medicii pediatri și de familie, psihologii, pedagogii și consilierii
școlari au datoria profesională de a populariza în rândul pacienţilor
cunoştinţele actuale privind importanţa şi complexitatea interacţiunii
părinţi-copii şi rolul central al familiei ca mediu optim pentru creşterea,
dezvoltarea şi educarea tinerei generaţii.
Relaţii negative la nivel
familial
Conflictul intrafamilial
reprezintă o perturbare momentană, temporară sau prelungită a
funcţionalitătii familiale, caracterizată printr-o încarcatura
emoţională negativă şi prin
scurtcircuitarea relaţiilor de comunicare dintre membrii grupului
respectiv.
El poate fi de intensitate variabilă, luând forme diferite, de la o
simpla discutie în contradictoriu pâna la injurii şi amenintari, sau poate
culmina cu agresivitatea fizica îndreptată asupra partenerului de cuplu sau/şi
asupra celorlalţi membri ai familiei.Poate fi de tip exploziv, exprimând o
eliberare bruscă a afectelor negative cumulate în timp, sau de
un tip insidios şi trenant, de intensitate medie, reprezentând însa
fondul obisnuit pe care se
desfasoară interacţiunile familiale.Poate fi tranzitoriu, pasager,
specific unor perioade de „criza” relatională sau unor situaţii existentiale
dificile care intervin în viata grupului respectiv; dar poate fi, de asemenea,
stabilizat sub forma unor paternuri reactionale caracteristice pentru relatiile
cotidiene ale membrilor familiei în cauza; în aceasta situatie, starea
conflictuala ajunge uneori sa nu mai fie recunoscută drept ceea ce este, ea
tinând de o rutina a raporturilor interpersonale.Conflictele familiale
frecvente, de mare intensitate, care sfârsesc cu acte de violenţă, dar, într-o masura
importanta, şi acelea moderate din acest punct de vedere, însa recurente,
constituind climatul relational-afectiv al vietii cotidiene sunt indicatori ai
disfuncţionalităţii grupului respectiv.
Atunci când climatul afectiv
este echilibrat, caracterizat de un nivel înalt de satisfactie obtinut în relatiile
cu ceilalti parteneri ai actului interpersonal (soţ-soţie, copii-copii, părinti-copii),
el constituie o premisa importanta a maturizarii intelectual-afective a
copilului.
Unele defectualităţi individuale ale copilului, cum sunt hiperexcitabilitatea
sau instabilitatea, se pot atenua chiar, pâna la un punct, printr-o structura
caracterială compensatorie, când mediul social şi familial sunt adecvate.
Dezechilibrele emotionale, tensiunea, violenţa, conflictualitatea vor fi de
incriminat atunci când avem de-a face cu diferite forme de tulburari de
comportament, dar si cu retardări intelectuale, care adesea nu sunt
conditionate atât genetic, cât social. În general, climatul familial perturbat pe termen
lung este un mediu de socializare negativa şi un factor psihopatogenetic de
prima importanta implicat în dezvoltarile dizarmonice de personalitate.
Când conflictul este o
constantă a vieţii domestice sau capată o intensitate mare apar tulburări la nivelul
personalităţii tuturor membrilor din familia respectiva; copilul este însa
întotdeauna cel mai lezat – pentru ca nu se poate apara si pentru ca este în
crestere; efectele sunt amplificate atunci când este vorba de etapa de
dezvoltare timpurie sau de perioadele critice (pubertate, adolescenta).
În familiile în care cei doi
parteneri conjugali au un statut egalitar, ei sunt, de obicei, în aceeasi masura,
agenţi ai conflictului; astfel, de exemplu, gestul agresiv al barbatului devine
un stimul declansator pentru reacţia agresivă a femeii, într-o circularitate
care nu ia sfârsit decât o data cu epuizarea efectelor care au generat
conflictul. În familiile în care relatiile dintre membrii diadei conjugale se
constituie ca raporturi de forţă, de dominaţie-supunere, partenerul dominant,
de obicei bărbatul, este unicul iniţiator al stării conflictuale, celuilalt
fiindu- i rezervat un rol pur pasiv. Când personalitatea partenerului dominant
este marcată de imaturitate morală, de lipsa de responsabilitate faţă de
ceilalti membrii ai familiei, de o rezistentă scazuta la frustrare, apare
nevoia urgenta de a gasi un „ţap ispasitor” asupra căruia sa se abată furtuna
afectelor eliberate; persoana cea mai slaba din grup este învestita pentru
acest rol predilect (de obicei sotia sau unul dintre copii). Chiar în
situatiile aparent non-violente, tensiunile din familie, stresul, anxietatea
sunt adesea diminuate prin proiectarea lor asupra unei persoane vulnerabile, incapabila
de riposta directa; în acest fel, tensiunea relationala este redusa pâna la un
prag de toleranta acceptabil, prin „sacrificarea” unui partener, care le preia,
în scopul de menţinere a coeziunii grupului. Desi, în principiu, mai rar în
fapt, victima poate fi atât femeia, cât si barbatul, statisticile, în tarile în
care ele exista, indica faptul ca, în 95% din cazuri, femeia este aceea care
îndura violentele barbatului.
Problemele la nivelul relatiilor familiale se refera, pe de o parte, la factori
sociali, externi, obiectivi, care exercita asupra familiei presiuni de
natură economica şi socială (lipsa banilor; lipsa unei locuinţe; somajul) şi,
pe de alta parte, la factori interni ce ţin de: deficiente în asumarea
sarcinilor de rol (participarea scazută la viaţa familiei, la treburile
gospodareşti); stresul permanent asociat unei situaţii dramatice (boala cronica
a unui membru al familiei ); abateri de la normele grupului familial
(comportamentul neascultator al copilului); sau/şi de la normele moralei
sociale (alcoolismul, comportamentele violenţe, suspiciunea provocată de
gelozia/infidelitatea membrilor cuplului conjugal); precum şi de contradicţia dintre modelele
normativ-valorice promovate de familia tradiţională– în care controlul şi
puterea de decizie aparţin generaţiei vârstnice – şi cele moderne, proprii
familiei nucleare sau în curs de nuclearizare (amestecul nedorit al
socrilor/parinţilor în treburile cuplului). O categorie specială de raspunsuri
indica existenţa diferenţelor de păreri între membrii grupului familial; ele
descriu o zona de confruntare interpersonala slab definita, în cadrul careia
lipsa de consens este benigna, minora şi vizează probleme diverse, nespecifice.
Este vorba, în fapt, de aria
normalităţii relaţionale în care dezacordul nu se transformă în adversitate,
iar exprimarea unei opinii diferite nu antrenează certuri, animozitate,
discordie, dezbinare. Cu excepţia acestei categorii, toate celelalte, enumerate
anterior, reprezintă probleme specifice de mare importanţă, deoarece, atunci
când – din lipsa de solutii sau din neputintă de a le afla – ele persistă în timp,
riscă să devină factori de presiune şi de distorsiune relaţională, amenintând
nu numai echilibrul familiei, ci mai ales dezvoltarea copilului care traieste
într-un asemenea mediu perturbat. Copiii percep propriul comportament
inadecvat drept motiv de neîntelegere în familie într-o masură mai mare decât
parinţii, ceea ce înseamnă ca ei se simt responsabili de o buna parte a conflictelor
dintre adulţi (vinovaţie pe care însa acestia nu le-o atribuie decât într- un
grad foarte scazut).
Asadar, la nivel familial
se întalnesc atat relaţii pozitive bazate pe comunicare, încredere , afecţiune,
dragoste, spirit de sacrificiu cat si relatii negative ce presupun egoism
,ceartă,
conflict, gelozie , violenţă, abuz etc; toate acestea avand o mare
influenţă atat asupra stabilităţii şi echilibrului la nivel de cuplu cat şi
asupra copiilor care se afla la mijloc. Şi
din acest motiv are loc o noua etapa
ce presupune educarea parinţilor actuali şi a viitorilor parinţi tocmai pentru
a evita consecinţele nefavorabile ale unor relatii negative .
Aceasta educaţie parentală
presupune o activitate voluntară de
învaţare din partea parinţilor, totodata o forma de intervenţie asupra lor în
vederea cresterii constiinţei parentale şi dezvoltarii aptitudinilor lor de parinţi.
Educând parintii, acestia învaţă să-şi educe mai bine copiii. Educaţia parentală se poate realiza prin institutii
specializate, dar şi informal şi nonformal prin intermediul unei mari varietati
de poli relaţionali, care se transforma în factori educaţionali. Asadar remarcam şi în acest caz rolul
principal pe care îl joacă educaţia în
vederea atingerii idealului familial ,,Toţi pentru unul şi unul pentru toţi,,-ideal
ce a guvernat familia secole la rand.
Bibiografie:
·
Mitrofan, I., C. Ciupercă, Incursiune în psihosociologia şi
psihosexologia familiei,
Editura Press Mihaela S.R.L.,
Bucureşti,1998.
·
Mitrofan, I., 1989, Cuplul conjugal. Armonie şi dizarmonie,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti,.
·
Mitrofan, I.1991,, Mitrofan N., Familia de la A...la Z, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti
·
Mihaela I. 2006,,Educatia in familie,,ed.Institutul de stiintr ale
educatiei,Bucuresti
·
Pescaru,
A.,B., 2004, Familia azi, o perspectivă
sociopedagogică, Ed. Aramis, Bucureşti
·
Rotaru,
T., Iluţ., P., 1996, Sociologie, Ed.
Mesagerul, Cluj-Napoca
·
Stan, C., 2001, Teoria educaţiei. Actulitate şi perspective Ed. Presa Universitară
Clujană, Cluj-Napoca
·
Stan, N.,C., Manea, A.,D., 2009, Rolul educaţiei în dezvoltarea
personalităţii, în vol. Educaţie şi formare, Ed. Karuna, Bistriţa
·
Vrăşmaş, E.,
2008, Intervenţia socioeducaţională ca
sprijin pentru părinţi, Ed. Aramis, Bucureşti
Articol realizat de: Vasile Maria Simina
Chis Ioana Lavinia
Hojda Florina Georgiana
Pupeza Dorina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu