1. Familia
– definire, constituire şi funcţionare
Familia reprezintă „o formă
de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulţi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând,
mai mult sau mai puţin latura biologică şi/sau cea psihosocială” (Mitrofan, I.,
Ciupercă, C., 1997, pp.17). Acest lucru presupune că există doi parteneri, cu
sau fără copii, sau un partener cu unul sau mai mulţi copii proprii. Funcţia
fundamentală a familiei este de a forma personalitatea copiilor apăruţi în
cadrul ei. În cadrul familiei, fiecare dintre noi dobândim caracteristicile
care ne vor defini ca persoane. Aici învăţăm şi ne dezvoltăm identitatea sexuală, exprimată prin sex-roluri, adică acel set coerent de
comportamente care derivă din condiţia noastră de bărbat sau femeie şi la care
ceilalţi se aşteaptă, tocmai datorită apartenenţei noastre la un sex sau altul.
În
general, ca şi mod de organizare şi structurare se pot accepta şi considera mai importante ca fiind
următoarele tipuri de familii:
a)
familia nucleară (sau simplă) este
unitatea compusă dintr-o pereche maritală (soţ-soţie) şi copii (descendenţii
acestora), care locuiesc şi se gospodăresc împreună. Această combinaţie este
considerată ,, unitatea minimală panumană a organizării sociale, ea
reprezentând nucleul tuturor celorlalte forme de structuri familiale” (Iluţ,P.,
1996, pp.260). În prezent această
formă a familiei nucleare este cea
mai răspândită. S-a constatat în acest sens că ,,fiecare individ face parte din
două familii nucleare: familia părinţilor săi, familia de origine în care el
deţine rolul de copil, şi familia pe care şi-o construieşte prin căsătorie sau
familia de procreaţie în care el are rolul de soţ sau soţie” (Mihăilescu, I., 1993,
pp.238). Pe de altă parte având în
vedere că în societatea contemporană familia a ajuns la un stadiu în care
valorile individuale tind să fie mai accentuate decât valorile colective şi în
societatea românească se ajunge la ceea ce susţinea şi sociologul D.J .van de Kaa (1987 apud C .Mureşan 1998, pp.28
) că ,,toate aceste schimbări favorizează familia restrânsă în detrimentul
celei numeroase”.
D. J. van de Kaa susţine că structurile familiale din punctul de vedere al orientării în
anumite direcţii au depins de o viziune individualistă asupra realităţii
sociale în sensul că individul şi-ar asuma într-un fel responsabilitatea pentru
propriile acţiuni, ar fi în stare să le controleze într-un fel şi deci alegerea
i-ar aparţine lui ca individ, nu familiei ca instituţie fundamentală. Acest
lucru se întâmplă, concluzionează
D.J.van de Kaa, datorită următoarelor stări de fapt:
a) în
epoca modernă se face trecerea de la vârsta de aur a căsătoriei, la zona
coabitării;
b) trecerea
de la era ,,copilului rege” care are părinţi la era ,,cuplului rege” care are
copii;
c) trecerea
de la folosirea metodelor contraceptive în scopul preventiv la folosirea
acestora în favoarea autoîmplinirii;
d) trecerea
de la uniformitatea tipurilor de familie la pluritatea structurilor familiale
şi formelor de gospodărie;
Astfel individul are tendinţa de a se orienta singur
pentru a alege o formă sau alta de convieţuire iar responsabilitatea lui este
împărţită ca şi consecinţă a alegerii sale între viaţa de cuplu şi aspiraţii
personale individuale. Nu putem totuşi vorbi de un declin al familiei decât în
măsura în care spunem că asumarea unei responsabilităţi influenţează într-un
anumit mod partenerii cuplului. În perspectiva acestei alegeri individualiste,
femeia a avut cel mai mult de câştigat: i-a crescut independenţa economică,
posibilitatea de a avea o carieră socială şi profesională proprie şi odată cu
aceasta creşterea gradului de satisfacţie psiho-socială legată de condiţia ei;
pe de altă parte au existat şi aspecte negative: diminuarea funcţiilor
familiei, sărăcirea vieţii de familie, diminuare îngrijirii copiilor mai ales
afectiv şi de asemenea încărcarea femeilor cu mai multe activităţi profesionale
decât pot suporta.
b) familia extinsă (lărgită,
compusă) care cuprinde pe lângă nucleul familial şi alte rude şi generaţii, astfel încât,
alături de cuplul conjugal şi copiii lui, mai pot figura părinţii soţului
şi/sau soţiei, fraţii şi surorile soţului/soţiei (cu soţii, soţiile şi copiii
lor); de regulă într-o familie extinsă trăiesc şi se gospodăresc împreună trei
generaţii: bunicii, părinţii şi copiii;
Tipurile de mai sus nu reprezintă decât tipuri ideale,
cazurile concrete fiind abateri mai mult sau mai puţin semnificative de la
modelul teoretic. De exemplu putem spune că, cuplul fără copii sau un părinte
şi un copil sunt tot familii nucleare; de asemenea convieţuirea soţului şi
soţiei cu unul din părinţii acestora, se poate numi la fel familie extinsă.
Avem în vedere că familia este
constituită prin căsătorie. Analizând situaţia actuală putem spune că
tendinţele din societatea românească contemporană sunt de a forma familii mai
mult decât cupluri. Cazurile în care cuplurile nu legalizează mariajul sunt
semnificativ mai puţine decât cele care realizează acest lucru ,,trei sferturi
dintre gospodăriile familiale din România cuprind cupluri căsătorite, o valoare ridicată între ţările
europene” după cum rezultă şi dintr-un studiu realizat asupra familiei
româneşti contemporane (Popescu, Raluca, 2010, pp.4)
2. Abordări
în constituirea familiei
Putem avea în studierea familiei contemporane o mare gamă
de abordări atât în ceea ce priveşte structura internă a familiei, cât şi
relaţia ei cu exteriorul. Constituirea unei familii şi funcţionarea are mai nou
în vedere două abordări:
1. Teoria costurilor şi beneficiilor care
postulează că oamenii se conduc în aproape toate acţiunile lor după principiul
de a obţine beneficii cât mai mari cu
costuri cât mai mici. Este vorba aici nu doar de costuri şi beneficii monetare,
ci şi sociale, culturale şi psihologice. Aşa cum se poate observa această
paradigmă se poate aplica şi familiei, în special când este vorba de alegerea
partenerului conjugal şi de relaţiile de armonie în familie. În acest sens
,,indivizii combină doi factori: 1.valoarea rezultată din raportul
costuri-beneficii, a unei variante şi 2.probabilitatea, expectanţele ca
respectivul rezultat să se şi realizeze dacă se adoptă o anumită variantă (expectancy-value
theory)” (Iluţ, P., 2000, pp.38).
2.Teoria alegerii raţionale (Coleman,
şi Iluţ,1990) care ne arată ca subiectul este capabil de a alege varianta
optimă funcţie de situaţia în care se află. Aplicând această paradigmă a
comportamentului raţional la problematica familiei Gary S. Becker arată cum
foarte multe dintre dimensiunile ei pot fi prognozate şi explicate în termeni
de capital, costuri, strategii raţionale. Compatibilitatea între membrii
grupului, arată Gary S. Beker ( 1994, pp.214 şi pp.226 ).depinde de ,,a căuta
persoana care îţi poate oferi mulţumirea dorită maximă” funcţie de ,,capitalul
informaţional pe care îl deţin cei doi parteneri”.
Căsătoriile au în vedere alegerea partenerului
după un anumit statut dar primul element este vecinătatea, după care urmează
celelalte caracteristici privind statutul educaţional, resursele materiale şi
aspectul fizic. Astfel vecinătatea pare a fi importantă pentru alegerea făcută
la cei din mediul rural şi grupurile de prieteni la cei din mediul urban.
Importanţa educaţiei este relevantă şi ea deoarece din studii sociologice
rezultă că există o similaritate între cei cu studii de acelaşi fel la
căsătorie, numai că tendinţa spre valori individualiste este mai puternică la
cei cu studii superioare. Orientarea spre carieră, în special a femeilor, a
devenit importantă şi influenţează în mare măsură formarea unei familii care se
realizează la vârste mai înaintate funcţie de implicarea în procesul educativ
care priveşte autorealizarea. De aici rezultă şi decalarea vârstei de concepţie
a copiilor şi întemeierea unei familii prin căsătorie. Pe de altă parte
veniturile nu sunt oricum principalul lucru pentru care se întemeiază o familie
în societatea românească contemporană sau cauză a limitării numărului de copii
într-o familie care este deja constituită ,,persoanele cu venituri mici sunt
cele care adoptă modele familiale cu mai mulţi copii” (Barometru de opinie
publică mai 2007, pp.62,). Cu toate acestea concepţiile asupra
individualismului şi altruismului legate de înfiinţarea unei familii, procreare
şi creşterea copiilor nu pot fi tratate cu uşurinţă.
O
viziune în acest sens care implică individualismul şi responsabilitatea socială
cu referire la familie a fost criticată de sociologul şi demograful L.R.Cliquet,
(1991,apud C. Mureşan,1998 pp.30-32) care arată că, a fi individualist sau
altruist în modul de comportare şi prin aceasta să poţi schimba ceva în
societate este o viziune prea simplistă asupra lucrurilor Argumentele sunt de
altă natură:
a)
a avea un număr de copii în diferite societăţi şi culturi nu depinde de
diferenţele de valori individualiste contra altruiste ci, de valoarea pe care o
are copilul pentru supravieţuirea, sănătatea şi securitatea adultului. În
societăţile preindustriale a avea mulţi copii şi a-i ţine legaţi de familie era
în interesul personal al indivizilor. În cultura modernă, când o parte din funcţiile familiei sunt
preluate de alte mecanisme sociale, interesul individului este să aibă mai
puţini copii, doar câţi să-i satisfacă nevoile parentale emoţionale, dar bine
echilibrat cu povara parentală şi nonmaterială - deci este problematică
afirmaţia că omul altruist este mai altruist decât altă dată;
b)
este unanim recunoscut faptul că în timpurile moderne apare o schimbare
marcantă a atitudinii faţă de copii. Dar această schimbare este una eronat
clasificată ca fiind una egoistă, individualistă, pentru că de fapt ea este
parte integrantă a unei evoluţii mai generale de umanizare a valorilor sociale
şi a relaţiilor dintre indivizi-evoluţie începută de ,,curentul iluminist” - care
se aplică tuturor categoriilor de vârstă: copii, bătrâni dar şi adulţi.
Modernizarea care a permis controlul mortalităţii şi al fertilităţii, a însemnat
şi generalizarea educaţiei, a securităţii sociale şi tot ea a făcut posibilă
implementarea idealurilor umaniste - deci a te autorealiza şi a nu te orienta
şi către copii este nejustificat;
c)
în multe ţări oamenii doresc să aibă copii şi doresc ca aceştia să fie
performanţi în viaţa socială şi în societate; niciodată în istoria societăţii
nu s-a acordat atâta grijă condiţiilor de viaţă materiale şi afective ale
copilului - iar acest fapt nu poate fi catalogat drept egoism, ci mai degrabă o
nouă formă de altruism;
Astfel
putem afirma că studierea familiei are importante valenţe teoretice şi
practice: datorită numărului mic de membri şi
a relativei ei stabilităţi, familia poate fi privită ca un mic
laborator, putându-se înregistra date, mecanisme, determinări cauzale cu destul
de mare precizie, dar în condiţii naturale; orice prognoză şi politică
demografică trebuie să ţină seama de concepţia şi comportamentul natalist al
cuplurilor (planificarea familială); chiar în societăţile în care o parte a
creşterii şi educării copiilor este preluată de
alte instituţii, familia rămâne principala instanţă de socializare şi
educare a copiilor; tot mai mult se vorbeşte astăzi nu numai de terapia
familiei, ci şi de terapia prin familie, considerându-se că familia este cel
mai important şi eficient grup de suport
în atitudinile şi comportamentele deviante, boli fizice, boli psihice grave; cu
deosebire în perioadele de tranziţie familia constituie o importantă sursă de
înregistrare a unor indicatori şi prin urmare, de proiectare şi ajustare a politicilor
sociale; de asemenea, o cultură maritală şi familială bazată pe cunoaşterea în
domeniu, conjugată şi cu alţi factori favorizanţi, poate constitui substanţial
la succesul personal în viaţa de familie.
3. Funcţiile
familiei
Funcţia economică – presupune a asigura resursele materiale, financiare
necesare existenţei familiei (locuinţă, hrană, haine, etc.). Această funcţie
este foarte importantă. Dacă ea este realizată corespunzător, atunci familia se
poate concentra şi poate îndeplini şi celelalte funcţii. Această funcţie este
realizată de ambii soţi prin aducerea veniturilor (ca urmare a exercitării unei
profesii, cel mai des), prin procurarea şi producerea hranei, a obiectelor de îmbrăcăminte
şi de trai, prin transmiterea profesiei şi/sau susţinerea copiilor în alegerea
profesiei.
Referitor
la familia românească contemporană se observă că un rol important în
distribuţia şi folosirea resurselor este alocat femeii care este „stăpâna
casei”: „nu numai că face mai multe în
casă şi în privinţa copiilor, dar ea şi decide într-o mai mare măsură ce
trebuie făcut” (Popescu, R., 2010 pp.23)
Funcţia de socializare – presupune a transmite cu scopul asimilării de către
copii, mai ales, dar şi de către toţi membrii familiei a atitudinilor,
valorilor, principiilor, modelelor de comportament caracteristice unui anumit
grup social. Cu alte cuvinte, este vorba de funcţia de educare. Scopul acesteia
este integrarea în societate a persoanei (copilului). Educaţia se manifestă la
toate nivelurile: material, fizic, psihologic, moral, spiritual. Evident,
familiile au diferite grade de manifestare a acestei funcţii: unele se preocupă
foarte mult de educarea membrilor săi, în timp ce altele mai deloc.
Funcţia de solidaritate – presupune a asigura unitatea şi stabilitatea familiei.
Ea implică manifestarea sentimentelor de afecţiune, de respect, de apartenenţă
la grupul familial, a încrederii membrilor unii în alţii, a ajutorării şi a
susţinerii reciproce de-a lungul timpului, a dezvoltării intimităţii. Se
observă că în ultima vreme această funcţie pare din ce în ce mai slab îndeplinită,
fapt dovedit de creşterea ratei divorţurilor şi a înmulţirii relaţiilor de
concubinaj, a celibatarilor şi a familiilor monoparentale.
Funcţiile enumerate de socializare şi de
solidaritate duc la o viziune asupra familiei ca factor care produce
comportament prosocial. Acest termen face referire, aşa cum rezultă din concept la cei care, prin
comportamentul lor nu lezează, ci dimpotrivă, consolidează normele şi valorile
sociale. În ,,Dicţionarul de psihologie
socială”(1981, pp.200) termenul de comportament prosocial se defineşte ca
fiind, ,,comportament caracterizat prin orientare spre valorile sociale”.
Raportat la resursele cele mai importante pentru
cuplu, materiale vs nonmateriale în familia românească contemporană ,,mulţumirea
faţă de resursele imateriale ale familiei este ridicată, în timp ce faţă de
resursele materiale este mai degrabă scăzută. Modelul satisfacţiei este unul în
care relaţiile din interiorul familiei
dar şi cele din exterior, cu vecinii, sunt foarte bune, în care locuinţa este
satisfăcătoare, dar în care veniturile familiei sunt apreciate mai degrabă
negativ” (Popescu, R., 2010 pp. 23). Putem
spune că raportat la aceste aspecte se regăsesc în mare măsură acele elemente
care favorizează comportamentul prosocial şi în familia românească.
Funcţia sexual-reproductivă – presupune ca cei doi soţi să se satisfacă sexual
reciproc şi să dea naştere la copii. Aceste două componente ale acestei funcţii
sunt îndeplinite diferit, în sensul că în unele familii accentul se pune pe împlinirea
sexuală, în timp ce în alte familii, se acordă o importanţă mai mare naşterii
copiilor. Evident acest lucru este dependent de cultura din care fac parte
familiile, de gradul şi tipul de educaţie avut, de credinţele religioase, de
dorinţa şi caracteristicile fizice şi psihologice ale celor doi soţi
(parteneri). Actualmente, în societăţile mai avansate economic cuplurile şi familiile
tind tot mai mult să pună in prim plan împlinirea afectiv-sexuală, după care
cea reproductivă.
În
societatea contemporană românească aşa cum am putut observa şi mai sus a avea
copii nu depinde neapărat de cantitatea veniturilor monetare obţinute cât de
alte norme şi principii mai degrabă de ordin socio-cultural. Oricum ,,costul
material şi psihic al utilizării contraceptivelor, este tot mai redus, iar
informaţia despre acestea tot mai răspândită ceea ce face să existe un control
deplin asupra naşterilor” (Rotariu, T., 2000).
Concluzii
Familia contemporană românească, trece astăzi printr-o
situaţie dificilă, marcată de schimbări dramatice atât pe plan material din
punctul de vedere al resurselor economice, cât şi pe plan axiologic, prin confruntarea
cu noi valori şi norme sociale impuse membrilor ei de un nou mod de viaţă care
cere o revizuire la nivel comportamental.
Individul,
membru al unei familii mai mult sau mai puţin numeroase, trebuie să se adapteze
noilor condiţii şi să acţioneze în conformitate cu ceea ce este de dorit din
punct de vedere social, atât pentru stabilitatea familiei sale cât şi pentru
păstrarea echilibrului în plan psihic şi social.
Familia poartă cea mai mare responsabilitate
pentru cum îşi educă membrii, dar multe dintre lucruri îi scapă de sub control;
acestea se învaţă din situaţiile concrete de viaţă, după teoria pedepsei şi
răsplăţii. Familia din care faci parte contează, pentru că, a acţiona într-o situaţie dată înseamnă în
primul rând a nu compromite pe cei care te-au educat într-un anumit fel; în al
doilea rând contează interesul şi relaţia pe care o ai cu celălalt (acţionezi
pentru venituri materiale şi simbolice, ca stima respectul, onoarea, dar nu din
demnitate); în al treilea rând acţionezi din dorinţa de a fi acceptat de
ceilalţi (dar şi din milă şi ruşine); în al patrulea rând îţi asumi riscuri pe
care ştii că le poţi controla (mai mult fără a implica resursele tale); în al
cincilea rând fuga de disconfort şi de stres îşi spun cuvântul, pentru că a
face un lucru pentru a te simţi bine este cel mai important lucru, acest fapt,
deşi atrage laude, nu este unul care depinde în mod esenţial de acestea, ci
este făcut ca o tendinţă de împlinire şi de evoluţie.
Imaginea asupra individului ca om, depinde în
cea mai mare măsură de imaginea familiei sale; în societatea românească, unde
familia este încă pe primul loc, imaginea membrilor ei este imaginea ei, mai
ales în zonele rurale unde anumite valori şi obiceiuri se păstrează nealterate;
dar amprenta socialului modernizat îl obligă pe individ să acţioneze în
conformitate cu regulile lumii moderne unde costurile şi beneficiile marchează
orice acţiune; plăcerea de a face o acţiune rămâne doar un mod tradiţional de
comunicare, care contribuie la stabilitate unui sistem ca întreg, a societăţii
ca şi comunitate; modernul se bazează pe o comunicare, pe perceperea riscurilor
concrete şi a nu te compromite, nu mai este o problemă de familie, ci un model
comportamental asumat de individ prin care acesta îşi construieşte propria
imagine; discreditarea familiei lui se leagă indirect de discreditarea lui ca
fiinţă socială, iar stabilitatea familiei depinde de modul cum înţelege să
contribuie la echilibrul social, prin resursele pe care le are în prezent
(materiale şi simbolice) şi pe care le va putea obţine în viitor.
BIBLIOGAFIE
Chelcea S.,1981, Comportamentul prosocial în Dicţionar
de psihologie socială, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Cliquet
L.R.,1991, The second demographic
transition:fact or fiction? (în C. Mureşan, 1998, Evoluţia demografică a României, Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca)
Coleman
J.S.,1990 Foundation of social theory,
Cambridge and London,The Belknap Press of Harvard University Press, în
M.Lallement,1998, Istoria ideilor
sociologice, vol II, Antet Oradea
Iluţ P.,1996, Familia şi gospodăria în Sociologie, Ed. Mesagerul, Cluj
Iluţ P.,2000, Iluzia localismului şi localizarea iluziei. Teme
actuale ale psihosociologiei, Polirom, Iaşi
Mihăilescu
I.,1993, Familia în Dicţionar de sociologie(coord.C.Zamfir
,L .Vlăsceanu)Ed. Babel Bucureşti
Mitrofan,
I., Ciupercă C., 1997, Introducere în
psihosociologia şi psihosexologia familiei, Ed. Alternative, Bucureşti,
Mureşan C., 1998,
Evoluţia demografică a României. Tendinţe
actuale şi viitoare, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Popescu, Raluca,
2010, Profilul familiei româneşti
contemporane, în Revista Calitatea vieţii, XXI, nr. 1-2, pp.5 – 28
Rotariu, T., 2000, Starea demografică a României în contextul european, posibile politici
demografice şi consecinţele lor., Biblioteca Facultăţii de Istorie şi
Filosofie a UBB (suport de curs) Cluj
Barometru de opinie publică, 2007, Viaţa în cuplu, Fundaţia Soros, România
Muthi
Eugenia
Cârcu
Andreea
Flămând
Valentina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu