marți, 27 mai 2014

Educaţia copilului în familie




                      "Eu sunt copilul tău. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă ! Dă-mi te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume" (child's appeal)


             1. Când începe educaţia ?


   Pornind de la această întrebare, am putea spune că, arta dificilă a educării copilului   trebuie începută prin educarea viitorilor părinţi.  Importanta principiilor morale si creştine în viaţa lor, a nivelului de instruire , a bagajului de cunoştinte reprezintă  fundamentul  unei bune educaţii  pentru  viitorii copii.
           Educaţia copilului trebuie făcută de la cea mai fragedă varstă, pentru că primii 5-6 ani ai copilăriei sunt hotărâtori pentru tot restul vieţii omului. Să nu credem că omul/copilul este prin firea sa bun si cinstit . Pentru că aşa cum ne confirmă si cuvântul lui Dumnezeu din firea sa omul este înclinat spre a săvârşi răul. Chiar dacă este inteligent, dacă nu primeşte o educaţie corespunzătoare , la vârsta potrivită, nu va evolua în chip pozitiv. Nu este suficient pentru copil să cunoască binele, ci prin educaţie el trebuie condus sa dorească binele şi să fie obişnuit să îl săvârşească încă din primii ani ai copilăriei. Asftel mai târziu , cu ajutorul raţiunii si prin puterea voinţei, cunoscând binele  el îl va săvârşi necontenit.
          Deşi astăzi  familia  se află în mare primejdie, este susţinută de Dumnezeu prin harul special pe care soţii îl primesc prin sacramentul căsătoriei.
          An de an, milioane de bărbaţi şi femei se avântă în “meseria” de părinte si pentru  aceasta nu li se cere examen sau licenţă. Cu toate acestea ea reprezintă una dintre cele mai grele si dificile sarcini: aceea de a accepta, de a te bucura de o fiinţă mică si  total neajutorată, care pentru a creşte şi a se dezvolta armonios are nevoie de dragoste, încredere şi susţinere permanentă astfel încât să devină o persoană stăpână pe sine, un membru folositor familiei, bisericii şi societăţii.
          Din fericire, mai există încă părinţi care nu renunţă la misiunea lor, conştienţi fiind că opera educaţională este îndelungată şi cere efort susţinut. Pentru a avea loc această acţiune educativă este necesar un ambient educaţional adaptat în care, încă din primii ani,  copiii să se bucure de  căldura căminului părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială. În creşterea, educarea şi formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. (www.familiasiviata.ro/ educatia copilului in familie)

             2. Bazele educaţiei

           Pentru că educaţia este arta formării omului de mâine, părinţii nu pot fi oameni ai trecutului, ancoraţi în formule, ci trebuie să meargă pe cale împreună cu copiii lor, să-şi adapteze pasul cu ei „pentru a-i lăsa liberi să continue singuri imediat ce sunt în stare de aceasta". Ei au datoria de a le forma copiilor conştiinţa, caracterul, voinţa, să le construiască personalitatea dotată cu sens critic pentru a fi capabili să aleagă liber binele, să fie responsabili şi deschişi cu generozitate slujirii celorlalţi, angajaţi în realizarea planului lui Dumnezeu în viaţa lor. (www.familiasiviata.ro/ educatia copilului in familie)
          Pentru a creea climatul  unei familii senine e nevoie de răbdare, iubire, blândeţe, bunătate fără margini şi jertfă.  În acest climat, în această atmosferă de familie mama are un rol predominant, ea este cea care pune bazele creşterii  si educării copiilor începând cu primul lor an de viaţă. Nu doar hrănitul, spălatul, adormitul sunt sarcini ce trebuie îndeplinite ci şi alte dimensiuni ale educaţiei ,între care căldura afectivă şi formarea deprinderilor elementare au o importanţă majoră pentru dezvoltarea copiilor. Şi tatăl începe sa preia atribuţiile educative ale copiilor pe masură ce aceştia înaintează pe treptele dezvoltării ontogenetice.
          „Forţa primei formări primite în familie, depăşeşte de departe pe cea care ar putea-o primi la adolescenţă sau în continuare pentru toată viaţa". Astfel, aş putea spune că bazele educaţiei se află în copilărie, acolo unde se învaţă  încrederea , docilitatea, se formează primele deprinderi de comportamanent (respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea), se petrece timpul liber fericit, timpul în care se imprimă amintiri de neşters, timpul în care se asimilează tradiţiile familiei ce devin viaţă în persoana care se formează.
           Prin jertfa lor, părinţii vor forma oameni de caracter care posedă o comoară inestimabilă - politeţea sufletului, datorată creşterii interioare care valorează mai mult decât frumuseţea exterioară. Astfel, nu va putea nimeni spune: „Iată un om gol pe dinăuntru!" (www.familiasiviata.ro/ educatia copilului in familie)
           Una dintre cele mai eficiente metode de educare este puterea exemplului , de a face noi înşine, ca şi părinti  ceea ce dorim a-i învăţa pe copii. Plecând de la aceasta părinţii le spun copiilor ce e bine si ce e rău, ce e drept si ce e nedrept, ce e frumos si ce e urât , să iubească adevărul şi să urască  minciuna. Trebuie însă ştiut faptul că educaţia nu înseamnă sau nu se face doar prin  cuvânt, sfat, poruncă, ci exemplu, climat de afecţiune, dar şi aflarea şi dezvoltarea raporturilor simple şi iubitoare ce trăiesc într-o familie plină de dragoste  şi credinţă.
           Trebuie să ţinem seama şi să îndepărtăm din sufletele copiilor  deprinderi păcătoase ca  minciuna, lăcomia, invidia, iubirea de avuţii, de plăceri trupeşti, egoismul , slava de şartă sau mândria la fel cum grădinarul smulge din rădăcini  buruienile  şi să sădim sămânţa cea bună. Această sămânţa bună nu poate fi altceva decât inocularea în sufletul copilului a iubirii faţă de Dumnezeu prin: practicarea virtuţilor, oroarea faţă de viciu, învăţarea catehismului şi a unor principii morale potrivite vârstei.
           Există si părinţi care adoptă atitudini greşite în educaţia copiiilor  cum ar fi cea a „îngăduinţei prea mari" pentru că nu vor să fie autoritari , înţelegând că educaţia înseamnă „a nu impune, a nu condiţiona, a nu limita" si cea a „reprimării", exprimată prin raporturi dure între părinţi şi copii, pedepse aplicate ,aplicarea acelui “NU instransigent si sistematic”. (www.familiasiviata.ro/ educatia copilului in familie)
           În vremurile prezente există părinţi care îşi orientează de timpuriu copiii spre pozitţia de lider, adică de la vârsta de doi-trei ani încep să le insufle copiilor ideea că “Trebuie să fii cel mai grozav/grozavă…Ai cei mai frumosi cercei…, cea mai frumoasa masinuţă…Eşti mai tare decât toţi!, Orice ţi se cuvine.. ” O asemenea orientare este absolut anormală. Poate din cauză că există un înţeles greşit al termenului de lider. Liderul este un om care a meritat dreptul de a fi primul, şi-a câştigat respectul celor din jur. El este profesionist într-o anumită sferă, într-una singură, el ştie să cedeze atunci când trebuie, să controleze situaţia, să comunice efficient. Pentru a dezvolta în copil aceste trăsături nu trebuie să i se bage în cap că este cel mai grozav. Trebuie învăţat să colaboreze, să se joace cu ceilalţi copii fără să intre în conflict cu ei, să fie calm  atunci când pierde, să fie milos cu oamenii. Orientarea precoce spre poziţia de lider nu face altceva decât să-i închidă calea spre dobândirea acestor calităţi. Copilul ajunge să fie mai tot timpul nervos, deoarece se vede pe sine în opoziţie cu ceilalţi, începe să invidieze, să se teamă că cineva o să-l întreacă, nu va învăţa să-i tolereze pe cei din jurul său.


          3. Elemente esenţiale în educaţia de familie

           Educaţia copiilor nu e programată să se desfăşoare în anumite zile, ore sau locuri, ci e urmărită continuu în desfăşurarea vieţii zilnice, într-un climat familial plin de încredere, într-un stil de iubire. (www.familiasiviata.ro/ educatia copilului in familie)

           Elementele esenţiale în educaţia de familie sunt :

I.                    Iubirea

II.                  Raţiunea

III.                Educaţia religioasă

        I.  Iubirea

          „Fără iubire nu există încredere şi fără încredere nu poate fi vorba de educaţie".
           Iubirea reprezintă fundamentul educaţiei, iar raţiunea şi educaţia religioasă reprezintă materialul din care acesta se construieşte. (Nancy L. Van Pelt - Secretele părintelui deplin)
          Vrem să ne asculte copii noştrii ? Trebuie să le arătăm neîncetat iubirea noastră. Educaţia o putem face iubind şi iubirea aparţine inimii. Însă nu acea formă de iubire exprimată prin cocoloşire şi prin cedarea la oricare dintre cererile lor, ci prin iubirea înţeleaptă, din inimă, care să urmărească doar binele lor. Când copilul simte o astfel de iubire, el ascultă nu de frică, ci din respect. Fără iubire nu vom ajunge la sufletele copiilor care resping duritatea şi severitatea.
          Nu trebuie să ramânem indiferenţi faţă de bucuriile si tristeţile copiilor noştri, şi nici să arătăm că ei ar putea fi o greutate sau un chin ci să le dăruim ceea ce le este necesar cu bucurie şi căldură sufletească. Doar aşa vom câştiga inimile  copiilor noştri, dezvoltând o relaţie bazată pe sinceritate şi încredere reciprocă. Suspiciunea şi lipsa de încredere ucid dragostea. (Educarea copilului-sfaturi ale duhovnicilor si psihologilor ortodocsi,seria :Familie, Dragoste si Educatie  8)
         Este necesar „să ne facem iubiţi, să introducem treptat simţul datoriei, al sfintei frici faţă de Dumnezeu" pentru ca inima lor să se deschidă cu uşurinţă şi să primească cu bucurie să fie modelate asemenea lutului ce devine vas ales în mâna olarului. (www.familiasiviata.ro/ educatia copilului in familie)
         A oferi iubire nu inseamnă a asigura doar confortul material, şi mai ales a îndeplini dorinţele materiale ale copiilor, deoarece cele mai importante lucruri în viaţă nu se cumpară cu bani. De aceea, a oferi iubire înseamnă a petrece timp cu ei, a oferi  afecţiune , a avea  timp pentru a-i asculta, a-i sfătui  şi a-i ajuta ori de câte ori e nevoie, ţinând cont de unicitatea fiecărui copil şi de vârsta acestuia, a-i lăsa să se manifeste prin râsete, voie bună, jocuri, pentru ca aceştia să se poată bucura din plin de copilărie.
          Iubirea necondiţionată dă copilului o mare siguranţă şi-l ajută să devină o persoană serioasă şi matură.
         „Soţii nu trebuie doar să-şi iubească copiii, dar mai întâi trebuie să se iubească între ei". Iubirea reciprocă are o influenţă uriaşă în formarea caracterului copiilor. Această iubire trebuie îmbogăţită permanent pentru ca familia să devină o „şcoală a iubirii". În educaţia copiilor, soluţia comună trebuie căutată cu răbdare, punând accentul pe ceea ce este esenţial, altfel copiii vor fi dezorientaţi, neştiind de cine trebuie să asculte, când părinţii au păreri diferite. (www.familiasiviata.ro/ educatia copilului in familie)

            II. Raţiunea

           În educaţia copiilor, părinţii trebuie să fie conduşi de raţiune, încercând tot mai mult  să convingă copilul cu bunătate şi răbdare prin: dialog deschis, corijare iubitoare; să ceară cu discreţie copilului doar ceea ce în realitate este capabil să dea, manifestând în acelaşi timp o mare încredere în el, „ajutându-l să atingă ţinte din ce în ce mai înalte". (Nancy L. Van Pelt - Secretele părintelui deplin)
           În ziua de azi familia acordă tot mai puţin timp  de a sta împreună. Chiar şi atunci când se întâmplă acest lucru  „fac tăcere pentru a nu-l deranja pe cel aflat în extaz în faţa noului altar - televizorul" sau tableta sau calculatorul. Astfel, copiii simt că sunt neglijaţi şi se întreabă pe bună dreptate: „Cum pot spune părinţii că vor tot ce-i mai bun pentru mine, când nici măcar nu mă cunosc?", sau „Spun că mă iubesc, dar eu nu remarc acest lucru!"
          În goana după a „a avea" părinţii dedică tot mai mult timp pentru realizări materiale, uneori împinşi de dorinţa de a fi mai presus ca ceilalţi, uitând că „a fi" OM şi „a forma" OAMENII de mâine e o datorie mai presus de toate. Părinţii trebuie- să acorde suficient timp copiilor pentru ca aceştia să-şi exprime liber părerile lor,  să-i asculte,  să-i lase să vorbească mult.
          Câştigându-le încrederea, să-i ajute să-şi abandoneze inima, încredinţându-le frământările lor, cerând explicaţii şi sfaturi de la ei. Odată câştigată această încredere ea trebuie menţinută prin: mărirea sentimentului de valoare personală a copilului evitând folosirea cuvintelor: rău, leneş, urât, prost, obraznic, etc sau a expresiilor: „Nu eşti bun de nimic!". „Mi-e ruşine cu tine!", care-l determină pe copil să nutrească sentimentul de ruşine şi nemulţumire de sine;  acordându-i atenţie, copilul simte că este important, însă tratat cu asprime simte că are o valoare mai mică;  părinţii sunt datori să le respecte intimitatea; părinţii sunt datori să nu vorbească cu alţii despre defectele lor, insuccesele de la şcoală;  „să nu-i ia în râs pentru primele lor simpatii"; „să se întreţină familiar cu copiii lor cât mai mult timp posibil";  „să răspundă cu răbdare la întrebările lor stându-le la dispoziţie fără a se arăta plictisiţi";  să se joace cu ei când sunt mici pentru ca aceştia să simtă că sunt iubiţi. (www.familiasiviata.ro/ educatia copilului in familie)
           Sunt trei sentimente ce asigură stabilitate copilului şi formarea unei corecte păreri despre sine:  unicitatea – prin care fiecare copil trebuie să simtă că e unic şi poate avea  o contribuţie în familie pe care nimeni altcineva nu o poate aduce"; apartenenţa- iubirea cu care copilul este înconjurat îl face să simtă că aparţine familiei şi creşte încrederea sa în oameni; simţământul că este iubit- iubirea necondiţionată dă copilului o mare siguranţă ajutându-l să devină o persoană stăpână pe sine. (www.familiasiviata.ro/ educatia copilului in familie)
           Greşelile copiilor noştri nu sunt făcute, cum s-ar putea crede, din răutate, ci mai degrabă pentru că nu sunt asistaţi corect. Ei doresc să fie înţeleşi, apreciaţi, ajutaţi şi iubiţi pentru ceea ce sunt .
Să incercăm să  nu facem scandal pentru cea mai  mică greşeală, dar nici să o trecem cu vederea ci să incercăm să o corectăm. Uneori e necesar să repetăm de mai multe ori unele lucruri, dar cu răbdare şi cu dragoste vom reuşi să punem in ordine multe. Copiii trebuie  ajutaţi să-şi recunoască şi să-şi îndrepte greşelile, nu să se dezvinovaţească. Autoritatea părintească e o realitate şi o responsabilitate ce trebuie exercitată, deoarece copiii au nevoie de călăuze care să le vorbescă, să-i sfătuiască, să-i corijeze cu iubire, ţinând seama de faptul că modelăm persoane, nu obiecte. Uneori ajungem să avertizăm, însă acest lucru ar trebui făcut între patru ochi, alteori ajungem să aplicăm pedepse , însa acestea trebuie să fie de aşa natură încât să-i facă să devină mai buni. S-a observat, de pildă, că un simplu gest ce exprimă nemulţumirea părintelui, o privire deloc iubitoare are un efect mai mare decât l-ar produce o palmă .

                    III. Educaţia religioasă

         Pentru familia creştină, educaţia religioasă a copiilor reprezintă un element esenţial în creşterea şi dezvoltarea lor. Educarea copiilor în spirit creştin este o responsabilitate atât faţă de ei cât  faţă de Dumnezeu în primul rând. Copiii  sunt un dar de mare preţ pe care l-am primit de la Dumnezeu spre bucurie, îngrijire si educare . Suntem pe drept răspunzători de ceea ce sădim în sufletele lor. Prin educaţia oferită în copilărie, noi trebuie să-i pregătim pe copii pentru libertatea vârstei adulte, pentru libertatea conştientizării de sine in Hristos.(Educarea copilului-sfaturi ale duhovnicilor si psihologilor ortodocşi,seria :Familie, Dragoste si Educatie  8)
         În eforturile lor zilnice părinţii ar trebui să-şi educe copilul astfel încât el să recunoască faptul că este creat după chipul lui Dumnezeu şi că datoria lui este să întruchipeze cu ajutorul harului divin acea imagine cât poate mai bine.
         Dacă în familie există mărturia vieţii creştine este uşor să-ţi conduci copiii la credinţă. Şi aici ca si in alte domenii ceea ce îi face pe copii să se apropie şi să însuşească nu sunt doar vorbele şi sfaturile, ci ceea ce li se oferă prin exemplu, ceea ce sunt părinţii şi cum trăiesc ei.
         De mici, copiilor  trebuie să li se vorbească despre  Dumnezeu ca fiind  dragoste, bunătate, adevăr, viaţă.  Pe înţelesul lor trebuie povestită copilăria Domnului Hristos, fapte din vieţile sfinţilor, trebuie învăţaţi primele rugăciuni, semnul Sfintei Cruci, importanţa împlinirii poruncilor lui Dumnezeu, trebuie obişnuiţi cu participarea la Sfânta Liturghie. Pentru a ne creşte copiii în credinţă , sarcina noastră, a părinţilor este de a-i ajuta să dobândeasca comuniunea cu Dumnezeu Cel Viu, Care este Treime.  Astfel, dacă vom reuşi acest lucru, comuniunea cu Dumnezeu va deveni  temelia întregii lor vieţi. (Educarea copilului-sfaturi ale duhovnicilor si psihologilor ortodocsi,seria :Familie, Dragoste si Educatie  8 )
        Poate pentru un adult e greu să înţeleagă cum un copil ar putea să priceapă toate acestea ,dar ca şi oricare alt lucru pe care ajunge să-l deprindă devreme tot aşa va întelege şi existenţa lui Dumnezeu şi rolul Acestuia în viaţa lui.  Va ajunge destul de devreme să pună întrebări : “Eu unde eram când voi v-ati căsătorit?” sau “ Unde pleacă oamenii când mor”? iar răspunsuri de genul “ în planul lui Dumnezeu pentru lumea aceasta” sau “ Ei se întorc de unde au venit, adică la D-zeu dacă au fost buni şi au făcut cele plăcute Lui” … sunt mult mai potrivite şi folositoare pentru dezvoltarea lui psihică decât “ nicăieri” sau in ”pământ”.
       Ajungând să-i învăţăm pe copii credinţa în Dumnezeu îi învăţăm şi dragostea faţă de aproapele lor, de cel de lângă ei, îi învăţăm să iubească oamenii, să-i respecte, să aibă atitudinea corectă faţă de lucruri,  să fie harnici, să fie ordonaţi în viaţa de zi cu zi.
       Sunt părinţi care consideră credinţa în Dumnezeu ca fiind o slăbiciune a celor care o “practică”, ceva de care nu au nevoie ei sau copii lor, considerând că sunt proprii stăpâni ai vieţii lor şi ai celor care au venit în lumea aceasta doar prin ei . Astfel îşi permit să conducă şi să controleze întru totul viaţa copiilor lor. Ei nu concep (şi în special mama) faptul că el este o persoană independentă, creată de Dumnezeu pentru sine şi că acesta nu este proprietatea părinţilor. Deşi au o mare responsabilitate în a-i creşte şi educa, ei nu devin prin aceasta stăpânii lor şi nu au dreptul să le reproşeze faptul că ar fi nerecunoscători pentru efortul şi truda lor, atunci când se mută din căminul părintesc.
       Dumnezeu a dat oamenilor pe lângă viaţă - cel mai de preţ lucru şi libertatea de a alege , a urma şi împlini poruncile Lui sau a trăi înafara lor. De aici poate şi nepriceperea unora de a înţelege că Dumnezeu nu este istorie, ci El este Viu şi mereu prezent in vieţile celor care îl caută. De aceea trebuie să transmitem copiilor că Dumnezeu din prea multă iubire pe care ne-o poartă nu ne obligă să facem nimic din ceea ce nu vrem, însă pentru fiecare faptă va fi şi o răsplată la timpul potrivit. Trebuie să transmitem copiilor că adevarata şi veşnica  fericire o vor simţi doar prin Dumnezeu şi nu prin satisfacerea nevoilor si dorinţelor materiale ,pământeşti care sunt trecătoare.
        Prin aplicarea permanentă şi generoasă a cuvintelor lui Isus: „Iubiţi-vă unii pe alţii, aşa cum eu v-am iubit pe voi", în contextul vieţii de familie acţiunea educativă este asigurată pentru că nu există probleme, obstacole, dificultăţi care să nu poată fi depăşite şi învinse prin iubire. (www.familiasiviata.ro/ educatia copilului in familie)


            4. Concluzie

       Dacă vom reuşi să transmitem acestea copiilor şi mai mult decât acestea prin educaţia oferită , ziua în care îşi vor lua “zborul” din cuibul nostru fie pentru a forma o nouă familie, fie pentru a se dedica în alt mod vieţii, va fi “ziua recoltei” noastre şi nu vom regreta  oboseala “semănatului” nici  jertfa şi sacrificiul pe care l-am făcut pentru ca ei să se bucure de viaţă.
       Se spune ca toate în viaţă  au  efect de boomerang, deci ceea ce  oferim aceea vom şi primi înapoi de la copiii noştri. Cum ar spune J.J.Rousseau : ”Copilul ajunge pentru părinţii săi, după educaţia care o capătă : răsplată sau pedeapsă.”
       Îmi place să cred că Dumnezeu îşi revarsă nemărginit dragostea prin fiecare copil pe care ni-l dăruieşte, iar noi la rândul nostru suntem datori să i-o arătăm prin educaţia pe care le-o oferim.



Bibliografie

1.       Nancy L. Van Pelt - Secretele părintelui deplin, Ed. Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 2002.

2.       Educarea copilului-sfaturi ale duhovnicilor si psihologilor ortodocsi,seria :Familie, Dragoste si Educatie  8, Ed.Sofia ,Bucuresti,2013

3.       www.familiasiviata.ro/ educatia copilului in familie


   


Ioana NĂDĂŞAN (SIMIONCA)

An I, PIPP, Fac. de Psihologie şi Ştiinte ale Educaţie

Univ.”Babeş-Bolyai”



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu