Analiza comparativă a specificului familiei şi al vieţii de cuplu raportate la două etape istorice dinstincte din evoluţia umană

      Capitole:       

•    Despre familie  şi culpu – Definiţie si citate

•                     Familia şi viaţa de  cuplu in societatea contemporană

•                    Familia şi viaţa de cuplu in Antichitate

•             O comparatie intre viaţa de cuplu in antichitate si viaţa de cuplu in societatea contemporană  

           Concluzii

Capitolul I

 

     Familia reprezintă fără îndoială un  mediu prioritar pentru creşterea şi educarea copiilor. Prin caracterul său stabil şi coerent familia este mediul educogen primar, cu valenţe formative esenţiale pentru dezvoltarea normală a copilului. Apartenenţa copilului la familie este condiţionată de siguranţa afectiv materială și afectiv esenţială pentru dezvoltarea psihică, îndeosebi în etapele timpurii ale evoluţiei acestuia. Din această cauză separarea copilului de familie poate determina perturbări grave ale echilibrul lui biopsihic.
              Familia este cel mai adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă și volitivă a personalităţii copiilor, climatul şi atmosfera familială devenind cadrul de ambianţă materială, spirituală și afectivă în care se vor forma copii. De aceea, eventualele carenţe materiale ale mediului și climatului familial, influenţează în mod negativ dezvoltarea psihocomportamentală a copiilor. În prezent, familia ca unitate socială s-a modificat foarte mult atât la nivel structural, cât şi la nivel atitudinal în sensul creșterii ratei divorţurilor şi a tensiunilor şi conflictelor intrafamiliale. Situaţia existentă pe plan familial se poate răsfrânge negativ asupra maturizării fizio-psihice, fiziologice şi sociale a copiilor lăsând sechele în structura psihică şi de personalitate a acestora.

              În familiile de astăzi, legăturile sunt mai puţin durabile pe considerentul că oamenii nu mai acceptă să convieţuiască împreună dacă nu se înţeleg bine, nici măcar de dragul unui copil, faţă de care au anumite responsabilităţi. Se vorbeşte tot mai mult despre existenţa unei adevărate ,,crize” a familiei moderne. Această stare critică poate fi determinată de inversarea rolurilor soţ-soţie, de dispariţia unor roluri tradiţionale, de problemele materiale, sau de absenţa părinţilor din cadrul căminului pentru îndeplinirea sarcinilor socio-profesionale, ceea ce determină o mai slabă preocupare a lor, pentru educaţia copiilor. (Vrăjmaş, 2008).

Familia reprezintă  „o formă  de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulţi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puţin  latura biologică şi/ sau cea psihosocială ”. (I. Mitrofan, C. Ciupercă , 1998, ) . Definirea noţiunii de familie ridică unele dificultăţi ce ţin atât de sensurile complexe ale acestui nucleu fundamental al societăţii, de diversitatea relaţiilor dintre membrii grupului cât şi de virtualele implicaţii ale acestora în sfera socială, fapt pentru care comportă cel puţin două direcţii de abordare: sociologică şi juridică.

În sens sociologic, familia, ca formă specifică de comunitate umană, desemând “grupul de persoane unite prin căsătorie, prin comunitate de viaţă, de sentimente, interese şi aspiraţii” (M. Voinea, 1993, pag.15). Astfel, familia ne apare ca o realitate socială distinctă, ca un grup primar al societăţii, în care se manifestă multiple relaţii, fundamentale fiind cele de rudenie.

  În sens juridic, familia desemnează “grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii, care îşi are originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea, rudenia sau în raporturi asimilate relaţiilor de familie” (M. Voinea, 1993, pag.18). Din această perspectivă, familia ne apare ca o realitate juridică bine definită şi reglementată de lege. Viaţa de familie reprezintă un “mod de desfăşurare a existenţei şi funcţionalităţii unui microgrup familial”. (I. Mitrofan, 1981, p.352).     

         Cuplul  este definit de  Mitrofan ca fiind „o structură bipolară, de tip biopsihosocial, bazată pe interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se stimulează,se dezvoltă  şi se realizează ca individualităţi biologice, afective şi sociale, unul prin intermediul celuilalt). (Mitrofan,1998, p.14).

              În dicţionarul explicativ al limbii române cuvântul cuplu semnifică o pereche formată din persoane (de sex opus). De precizat că această reunire a două persoane  poate fi bazată pe o apropiere întâmplătore, accidentală sau pe o legătură constantă. Cuvântul  provine din francezul couple.                     

             Din punct de vedere fizic, cuplul reprezintă un sistem compus din două forţe antiparalele. Analizat din perspectivă psihologică cuplul reprezintă o structură bipolară de tip biopsihosocial, care se  fondează pe un interdeterminism mutual, partenerii se satisfac, se stimulează, se dezvoltă și se realizează ca individualități biologice, afective și sociale, unul prin intermediul celuilalt.( Curs Psihopedagogia Familiei)

Am avut o familie iubitoare si in aceasta privinta am fost norocos, pentru ca acest lucru m-a salvat de la unele tentatii.( Aristotel )

Familia este asocierea stabilita in mod natural pentru satisfacerea nevoilor zilnice ale omului.(Aristotel )

 Orice tineri care se casatoresc, el si ea, ar trebui sa intre in casatorie cu credinta ca, din toata omenirea, numai urmasii lor sunt destinati sa ducă mai departe viata pe pamant.(Lucian Blaga)

In familie trebuie sa stapanească: iubirea, voinţa zamislirii, ordinea, constiinta datoriei. Nu placerea, ci bucuria pura, produsa de frumusetea idealului.( Petre Tutea)

Familile noastre trebuie sa fie mici bisericute, iar casele noastre mici temple, unde sa-i slujim Domnului cu dragoste.( Pierre Dumoulin)

Capitolul II

          Familiile din societatile contemporane, au suferit in ultimele decenii transformari profunde.Schimbarile care au intervenit in interiorul ei sunt atat de importante, incat si termenul de familie a devenit tot mai ambiguu, el tinzand sa acopere astazi realitati diferite de cele caracteristice generatiilor precedente. Familia este cea mai fidela posesoare a traditiilor si a valorilor nationale. Ea este una din cele mai conservatoare  (in sensul bun al cuvantului) segmente ale societatii. Contrar acestei idei,familia a devenit tot mai sensibila la toate transformarile petrecute in societate. De exemplu, una din functiile traditionale, cea de ingrijire a varstnicilor este pe cale de disparitie, iar functia de socializare a copiilor, este impartasita cu alte institutii sociale. Schimbarea statutului social al femeii prin implicarea ei in activitati profesionale extrafamiliale determina noi configuratii ale raporturilor dintre cei doi parteneri, in sensul unor redefiniri ale rolurilor acestora. Astfel, aparitia si proliferarea carierei profesionale si a traiectoriei sociale feminine au complicat destul de mult relatiile interpersonale, in general, cu partenerul de viata, in special.

       Asupra cuplului, cariera profesionala a femeii ridica probleme de o alta natura. In primul rand, exista tendinta ca femeia sa se concentreze foarte mult asupra carierei si sa ignore la fel de mult viata de familie. Daca aceasta tendinta este valabila si pentru barbat, situatia devine critica pentru functionalitatea familiei ca institutie sociala. Gradul de implicare in viata de familie depinde de perceptia asupra modificarii rolurilor, in conditiile existentei carierei profesionale la unul sau ambii parteneri. Astfel, atunci cand unul dintre parteneri este concentrat mai mult asupra carierei, celalalt trebuie sa preia o parte din sarcinile domestice ale partenerului, dar preluarea poate fi formala sau angajanta.

 O alta situatie interesanta ar fi aceea ca in familiile cu dubla cariera, cand sotul si sotia si-au inceput carierele profesionale in acelasi timp, succesul rapid al unuia poate deveni o problema majora pentru celalalt.
      Familia devine din ce in ce mai mult un loc de refugiu afectiv ca reactie la conditiile stresante ale mediului exterior. Deci, familia si-a pierdut mult din caracterul ei de institutie sociala. Cuplul este mai mult interesat de satisfacerea propriilor interese si mai putin de realizarea sarcinilor pe care societatea le atribuie institutiei familiale. Aceasta noua perspectiva a indus schimbari majore la nivelul functiilor familiale, deoarece perturbarile manifestate la nivelul uneia dintre ele au avut un impact direct si asupra celorlalte.
      Problematica organizarii vietii de familie si a consecintelor ei functionale, a evolutiei rolurilor masculine si femenine apare in lucrarile ganditorilor antici si a celor renascentisti, iar o data cu constituirea sociologiei ca stiinta,familia a reprezentat un obiect de studiu privelegiat. Daca la inceput, cercetarea familiei s-a facut in cadrul unor modele etnolingvistice si istorice, ulterior familia a devenit obiectul unor studii analitice, de ordin psihologic, sociologic, psihosocial, sexologic si psihopatologic, tinzand sa fie definita in termeni de comunicare si intercomunicare interpersonala. Dar abia incepand cu anii '60, si pana in prezent, cercetarile sociologice au cunoscut o dezvoltare fara precedent. Aceasta se datoreaza faptului ca in ultimele decenii,familia a suferit mutatii profunde in ceea ce priveste structura si functiile sale.
    Opusa, dar nu totalmente, familiei traditionale este familia moderna. Modernitatea este diferita sau chiar opusa perceptiilor traditionale, referindu-se la produse ale culturii, institutii, forme de organizare  sociala, moduri de comportare. Societatea moderna este mereu in schimbare, iar in momentul in care modul de viata traditional e inlocuit de unu mult mai complex, avansat tehnologic, modernitatea apare ca efect al acestor schimbari. Prin contrast, familia moderna se bazeaza pe individualism ca valoare (ceea ce explica cresterea spectaculoasa a numarului divorturilor si toleranta din ce in ce mai mare fata de acest fenomen social, femeia capată independenta economica , copiii au un mai mare control asupra propriului destin.). Pe langa avantajele aduse de modernitate oamenii trebuie sa faca fata unor noi provocari, unor noi conflicte si dezavantaje.
         Valorile familiei moderne intemeiază un stil de viaţă distinct de cel al familiei traditionale: autoritatii i se substituie ca valoare focara cooperarea. Si ea este sustinuta de valori ca: egalitatea, schimbarea, comunicarea.Familia moderna se caracterizeaza printr-o accentuata flexibilitate a structurii de autoritate si putere. Nu mai exista un model unic, dominant, in care barbatul decide, atat in privinta hotararilor care vizeaza viata conjugala, cat si a celor care privesc relatia parentala, asa cum se intampla in traditionalitate. Relatia modernă surprinde reciprocitatea puterii si autoritatii, pe diferite nivele si in diferite intensitati, in contextul mai general al unui egalitarism afirmat si tot mai des pus in practică. Plecand de la aceste considerente si analizand actualele tendinte, ca o alternativa la aceste stiluri de viaţă, putem aprecia ca, in viitor, valoarea focala ar fi individualitatea, sustinută de competitie, nonconformism, singuratate. Autoritatea si puterea in familia modernă se afla intr-un permanent proces de construcţie si reconstructie, in functie de negocierile ce au loc intre parteneri, de atitudinile si comportamentele acestora vis-a-vis de rolurile pe care le indeplinesc in familie si de statusurile ocupate in afara ei.( Stănculescu , 1998)

CAPITOLUL III

  

         In Orientul antic familia se afla sub puterea capului familei - tatal si sotul. Casatoriile se incheiau in baza unor contracte si erau insotite de aducerea unui dar de casatorie din partea mirelui si a zestrei din partea miresei. Familia detinea un rol important in viata economică, socială, religioasă si educativă a lumii antice. In antichitate predomina familia monogama care avea un vadit caracter patriarhal. Autoritatea tatalui era sacra. Sotia, desi era sub autoritatea sotului, se bucura totusi de mai multe drepturi, putea sa participe la intrunirile familiei, fiind inconjurată de respect. Un statut aparte avea primul nascut care deseori devenea mostenitorul puterii tatalui. In societăţile orientale familiile erau cu multi copii si se caracterizau prin strinse relatii de rudenie.

        In Egipt, in schimb, femeia nu era considerata o fiinta inferioară. Drepturile primului nascut au fost consolidate de cultul mortilor, care putea fi oficiat numai de un fiu, indeosebi de primul nascut. In India capul familiei avea putere nelimitata, iar dupa moartea sa aceasta putere se transmite primului nascut. In China, respectul filial si loialitatea fraterna constituiau legaturile solide ale familiei. Chinezii erau adepti ai familiei cu multi copii.

      In societatea greaca femeia era exclusa din viata publica, fiind obligata sa traiasca intr-un compartiment separat al casei. Activitatea ei se limita la treburile casnice.  Fetele primeau o educatie sumara. O atentie deosebita era acordata educatiei baietilor: grecii cautau sa dezvolte calitatile corpului si ale spiritului care le-ar permite sa fie cetateni utili patriei lor. Era o onoare pentru greci de a face studii, majoritatea cetatenilor fiind carturari. De la sapte ani baietii mergeau la scoala, unde studiau gramatica, matematica, muzica, poezia, istoria; la gimnaziu ei practicau sportul, caci activitatile fizice jucau un rol important in societatea greaca, unde dominau spiritul de competitie si grija pentru dezvoltarea corpului si spiritului.

        La Roma autoritatea paterna avea un caracter sacru. Sotia desi era sub autoritatea sotului, se bucura totusi de o serie de drepturi: putea sa participe la intrunirile familiei, la banchetele publice, la spectacole si jocuri publice, fiind inconjurata cu respect din partea barbatilor. Familia este condusă de stăpânul casei (pater familias) care deţine autoritatea deplină asupra tuturor membrilor, indiferent de câte generaţii trăiesc în casă. Autoritatea lui pater familias numită, de obicei, patria potestas (sau maiestas Patria, ius patrium şi paternum imperium) este atotcuprinzătoare, invizibilă şi nelimitată, exercitându-se legal asupra soţiei (mater familias), copiilor săi naturali sau înfiaţi, soţiilor şi soţilor acestora, sclavilor casei (servi), a urmaşilor îndepărtaţi, precum şi asupra animalelor domestice, a proprietăţilor mobile şi imobile (potestas Dominica). Autoritatea stăpânului casei încetează doar la moartea acestuia, moment în care fiii acestuia devin stăpâni pe vieţile şi averile lor.
      Pater familias era cel care îndeplinea cultul privat realizat în locuinţa sa (domus) prin aducerea sacrificiilor pe altarul familial pentru a onora zeităţile casei: larii, penaţii şi geniul.
      El era în casa sa judecător, stabilind după bunul plac dacă îşi recunoaşte copiii pe care îi are de la soţia sa (după naştere copilul era aşezat pe pământ, iar tatăl dacă vroia să-l educe trebuia să-l ridice şi să-l îmbrăţişeze, gest care-i conferă acestuia legitimitate), ori îi expune în afara casei sau în Forum pentru a fi luaţi de cine doreşte (aceasta însemna condamnarea la moarte sau creşterea acestora de cei care i-au luat pentru sclavie). El putea să-i pedepsească pe cei din casă cu sancţiuni grave, precum, expulzarea, sclavia şi chiar cu moartea (în cazuri foarte grave putea să-şi omoare copiii şi nevasta, însă această pedeapsă crudă era luată de un consiliu de familie reunit în mod expres). Statul roman a evitat până în final istoriei sale să intervină în problemele familiei şi în consecinţă să limiteze autoritatea tatălui.

           Pater familias era totdeauna reprezentantul legal al copiilor şi al soţiei sale. Orice act juridic al acestora ca să devină valabil trebuia aprobat de el.  Din secolul al II-lea î.Hr. a apărut o procedură de emancipare prin care fiul (sau soţia) se putea sustrage tutelei tatălui; aceştia continuau să facă parte din familie dar, au primit dreptul de a poseda şi de a administra autonom bunurile lor.

         Încă de la început rolul important din societatea romană îl juca bărbatul, cel care avea puterea să muncească din greu la câmp pentru familie şi să se lupte pentru patria sa.   Femeia romană avea un statut diferit, existenţa ei fiind condiţionată de cea a unui bărbat: era fiica, soţia sau mama unui cetăţean. Tatăl său sau soţul erau consideraţi stăpânii ei. Dacă rămâne orfană intră sub tutela fratelui. Căsătoria schimba autoritatea tatălui (auctoritas) cu cea a soţului. Totuşi, femeia romană nu este dispreţuită şi izolată în casă, ca în Grecia, ci putea să plece din casă. Ea are sarcina de a se îngriji de treburile casei folosindu-se de munca sclavilor. Singura „muncă” pe care o desfăşura avea rădăcini nobile şi ancestrale: toarcerea lânii.
      Datoria femeii romane este de a da naştere unor moştenitori (băieţi) prin care se perpetuează numele şi averea familiei. Spre sfârşitul Republicii femeia romană se emancipează, devine stăpâna bunurilor sale, acordă o atenţie mărită îngrijirii frumuseţii ei şi educaţiei intelectuale. Divorţurile devin din ce în ce mai dese în timpul lui Augustus, care, pentru întărirea familiei romane, emite o serie de legi asupra moravurilor. În secolul al II-lea d.Hr. în Imperiu se instaurează o unitate mai echilibrată a cuplului. Bărbatul (care între timp a pierdut din drepturile sale de cetăţean şi are acasă o autoritate moderată) şi femeia îşi manifestă dragostea conjugală prin impunerea respectului reciproc şi exercitarea virtuţiilor.

        În familiile romane se năşteau un număr mare de copii, dar populaţia nu creştea corespunzător datorită ratei ridicate a mortalităţii infantile (circa 45%) şi speranţei scăzute de viaţă (doar circa 36% din populaţie trece de 15 ani, 33% depăşește 30 de ani şi 20% ajunge la 60 de ani). Copilul reprezenta pentru roman în primul rând un moştenitor pentru că împiedeca stingerea numelui unei familii. Dacă acesta nu exista era adoptat de către pater familias un băiat (familias filius) în urma unui proces complicat (adoptio). În acest caz era necesar acordul pontificilor (adrogatio) care, apoi, era sancţionat şi de către adunarea ginţilor (curiata comitia).
      Dacă dintr-o căsătorie nu se năşteau băieţi sau dacă fiii mureau înaintea tatălui, pater familias se confrunta cu perspectiva stingerii numelui şi a faptului că nu exista posibilitatea ca după moarte sa cineva să-l binecuvânteze în cadrul cultului religios privat.
      Soarta copilului, încă de la naştere, stătea la latitudinea tatălui. Dacă acesta nu-l recunoştea încă din prima clipă, era fie înecat, fie expus în stradă pentru a fi ridicat de altcineva care-l creştea pentru a-l transforma în sclav.  Cu toate că familia romană se manifesta diferit faţă de concepţia contemporană, totuşi părinţii îşi iubeau copiii şi purtau grija lor. Datorită evoluţiei demografice se estimează că o treime dintre copiii romani şi-au pierdut părinţi înainte de a pubertate. Tutela omniprezentă a fost o necesitate iar implicaţiile acesteia asupra economiei şi societăţii sunt vizibile. De exemplu, majoritatea bărbaţilor care şi-au început cariera politică între vârstele 25 şi 40 de ani nu s-au putut s-au baza pe taţi ; prin urmare, patronii sunt cei care au avut un rol mai important în procesul de recrutare a elitei politice şi sociale.

Capitolul  IV

     In Roma antica femeia trecea de la autoritatea tatalui la cea a sotului; chiar si o vaduva bogata avea nevoie de un barbat pentru a-i supraveghea averea.Femeilor romane nu le era permis sa detina afaceri proprii.   Femeile ce apartineau familiilor instarite nu erau nevoite sa lucreze, munca fiind rezervata sclavilor si claselor inferioare.  Principala ocupatie a femeii era ingrijirea casei si cresterea copiilor, insa femeile sarace erau nevoite sa si munceasca pentru a putea trai. Femeile sclave lucrau ca servitoare sau ca menajere personale ale doamnelor din clasele superioare.

            In Grecia antica, femeile erau considerate fiinte inferioare, cu un nivel de inteligenta putin mai ridicat decat cel al copiilor. Filosofii credeau ca femeile aveau emotii puternice si minti slabe. Din acest motiv ele trebuiau protejate de ele insele. Fiecare femeie avea un gardian (sotul, sau cel mai apropiat barbat nascut in familie) care detinea controlul asupra vietii ei. Ea putea sa detina imbracaminte, bijuterii, sclavi personali, si putea sa achizitioneze lucruri marunte, necostisitoare. Cetatenia ii oferea femeii dreptul de a se casatori cu un barbat cetatean, dar nu-i oferea nici un drept politic sau economic.

     Datoria nevestelor era sa nasca copii legitimi si sa aiba grija de casa. Ele ieseau in afara casei, doar foarte rar si numai insotite de catre sclave, cu ocazia participarii la diferite festivaluri sau funerarii. Despre o femeie vazuta singura pe strada se credea ca este sclava, prostituata sau concubina. Spre deosebire de egipteni – care mergeau la petreceri impreuna cu sotiile lor si romani – unde femeia era gazda in casa, femeile grecilor nu aveau voie sa iasa din camera lor atata timp cat barbatul avea oaspeti.

            In prezent in Italia si Grecia statutul femeii este egal cu statutul barbatului.Femeia este independenta. Nu mai are nici un gardian, si nu este dependenta de nimeni.Toate femeile detin cetatenie care le permite drepturi politice si economice.Femeile au dreptul la casatorie si la divort. Au dreptul la studii.Le este permis sa detina afaceri proprii, sa lucreze, sa-si decida singure viitorul. Omenirea nu mai discrimineaza femeia cu era in trecut. Nu exista drepturile barbatului si drepturile femeii, exista drepturile omului.

     Daca e sa facem o paralela intre statutul femeii antice si statutul femeii contemporane, statutul femeii antice este inferior statutului barbatului, pe cind statutul femeii contemporare este egal cu statutul barbatului. (Istorie-edu.ro/istorie-universala/Roma)

Concluzie:

M. Voinea considera ca familia si-a pierdut mult din caracterul ei de institutie sociala, cuplul familial fiind interesat mai mult de satisfacerea propriilor interese si mai putin de realizarea functiilor  pe care societatea le atribuie institutiei familiale. Aceasta perspectiva a favorizat schimbari majore la nivelul functiilor familiale, deoarece perturbarile  manifestate la nivelul uneia dintre ele au avut un impact direct si asupra celorlalte.

   Societatea contemporana amplifica aparitia conflictelor in familie, prin faptul ca ne aflam intr-o perioada de redefinire a rolurilor masculine si feminine, perioada accelerata de feminism. Pe de alta parte, atat redefinirea rolurilor, cat si intelegerea eronata a ei, favorizeaza aparitia unor comportamente de sex-rol foarte diversificate si ambigue, care intretin dizarmonia si disensiunea in cadrul cuplului. Practic, traversam o perioada de anomie a rolurilor masculine si feminine, si nu se stie cat va mai dura pana cand vor aparea doua modele de comportament acceptate de ambele sexe si puse in practica fara frustrari si nemultumiri interioare.

Bibliografie:

1.      Vrăşmaş , E 2008, Intervenţia socioeducaţională ca sprijin pentru părinţi , Editura Aramis, Bucureşti

2.      Mitrofan I, 1989, Cuplul conjugal , Armonie si dizarmonie , Editura Stinţifică şi Enciclopedică , Bucureşti

3.      Voinea M, Familia şi evoluţia sa istorică  , Bucureşti 1978

4.      Stănculescu E, Sociologia educaţiei familiale , Iaşi , Editura Polirom 1998

5.      Istorie-edu.ro/istorie-universala/Roma

     6.       Curs Psihopedagogia Familiei

Autori:

Bachiş Emilia –Lucreţia -Lider

Pop Ioana-Maria

Iftene Domniţa-Gabriela